Voicu

Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga

Home page: http://hetel.ro

Posts by Voicu

De la Pearl Harbor la Manzanar

Istoria taberelor de detentie pentru americanii cu origini japoneze

Un aspect mai putin cunoscut in istoriografie si aproape ignorat de istorici il constituie problema taberelor de detentie existente pe teritoriul american in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In aceste centre au fost detinuti pentru o buna bucata de timp un numar insemnat de cetateni nascuti in Japonia sau care aveau origini japoneze. Nici unul din acesti oameni, inchisi pe nedrept, nu a fost vreodata, in mod oficial acuzat, judecat ori condamnat pentru lipsa de loialitate vis-a vis de guvernul american. Abuzul comis asupra acestui grup etnic este cu atat mai evident cu cat persoane de nationalitate germana sau italiana, tari cu care Statele Unite s-au aflat in razboi in aceeasi perioada, nu au fost niciodata incarcerate. Este fara indoiala un episod trist si rusinos din istoria Statelor Unite, avand in vedere faptul ca s-a trecut cu nepasare peste prevederile constitutiei americane, la presiunea unor grupuri de interese si unor prejudecati rasiale. Reactia disproportionata a guvernului american fata de niste oameni pasnici se datora si emotiei puternice create in randul opiniei publice de catastrofa de la Pearl Harbor insa, discriminarea la care a fost supusa comunitatea nipona din America avea radacini mult mai vechi.

“Taramul Fagaduintei” in fata amenintarii galbene

 

Primii niponi ajung pe “Pamantul Fagaduintei” incepind cu a doua jumatate a secolului al XIX lea, insa cei mai multi sosesc dupa 1886, anul in care guvernul din arhipelag le-a permis cetatenilor sai sa emigreze in alte tari. Presiunea factorului demografic, dupa cum am subliniat in capitolele anterioare, a jucat un rol esential in acest caz. Numarul acestora este in continua crestere, mai ales dupa anexarea Hawaii-ului de catre Statele Unite in 1897. In 1900 comunitatea japoneza ajunsese la 24.000 d suflete, numai in Statele Unite. Douazeci de ani mai tarziu erau deja …110.000 din care 90% pe coasta Pacificului, unde au prosperat in asa masura incat in randul americanilor s-a creat o psihoza, acestia in numar de 120 de milioane vazindu-se izgoniti de pe continent de cei 120.000 de japonezi. Pana in 1941, numarul celor sositi depasea cifra de 100 000 numai in California, care, de un timp, nutrea un sentiment anti-japonez puternic ca rezultat al volumului de emigrari. Originile acestei uri rasiale se gasesc, fara indoiala, in faptul ca nou venitii au achizitionat in timp scurt un procent serios din terenurile arabile de pe coasta de vest fiind pe cale sa monopolizeze cultura de legume in defavoarea micilor fermieri albi.

In fata acestei adevarate “amenintari galbene” reactia Americii nu a intarziat prea mult. Se iau masuri elevii de origine nipona, chiar daca sunt nascuti pe pamant american sa mearga la scoli speciale separat de ceilalti copii albi. Mai mult, in 1920 sunt declarate ilegale mariajele cu persoane de origine mongoloida. Pentru niponi, aceasta constituie o reala problema, deoarece sunt mai numerosi barbatii decat femeile, iar gasirea unei sotii poate constitui o problema dificila. Congresul american nu votase nici o lege care sa permita naturalizarea asiaticilor, iar o lege din 1913 nu le dadea nici dreptul de a detine pamant. Pentru a putea supravietui, micii agricultori niponi sunt obligati sa-l ia in arenda. In sfarsit, ca o ultima lovitura, emigrarea a fost definitiv oprita dinspre Japonia in 1924, cand Congresul a votat “Actul de Imigrare” prin care tuturor strainilor neeligibili pentru cetatenia americana li se interzicea dreptul de a mai intra in tara. Avand statut de tolerati si nedispunind de drept de vot sau de reprezentare politica, japonezii s-au integrat, totusi in viata social economica americana fara a-si pierde identitatea culturala. Faptul ca erau diferiti de ceilalti a facut sa fie priviti cu destula suspiciune, in special pe coasta de vest, unde traiau cei mai multi dintre ei, putindu-se vorbi chiar de o traditie a anti-orientalismului. Peste 80 de procente dintre etnicii japonezi traiau in California in 1941. Cele mai mari probleme le intanpinau din partea unor grupuri de interese sau a unor organizatii rasiste albe precum: Native Sons of the Golden West, The California Grange Association, The American Legion, The Japanese Exclusion League si American Federation of Labor in California.

 

Momentul de cotitura Pearl Harbor

 

Atitudinea opiniei publice americane vis a vis de japonezi, in timpul razboiului, s-a schimbat rapid dupa 7 decembrie. Atacul de la Pearl Harbor a transformat Japonia in inamic declarat al Statelor Unite, alaturi de toti cei care jurasera credinta imparatului. In doar cateva luni toleranta opiniei publice s-a transformat in neincredere si apoi in teama irationala. La aceasta au contribuit pe deplin politicieni si grupurile de presiune mentionate, prin raspandirea de zvonuri si informatii false despre acte de sabotaj comise de comunitatea nipona. Un val de rasism si isterie invadase presa scrisa si radioul, la acestea raliindu-se si personalitati respectabile precum Walter Lippman.

Responsabilul militar pentru comandamentul coastei de vest, general-locotenentul John L. DeWitt declara ca simplul fapt ca nici un act de sabotaj nu a avut loc pana in acest moment certifica tocmai faptul ca asemenea actiuni vor avea loc. Procurorul general al Californiei, Earl Warren declara, in februarie 1942, in fata unei comisii a congresului ca a crede ca absenta actelor de sabotaj din partea populatiei japoneze este o proba de loialitate inseamna sa fi rupt de realitate. El vedea in absenta sabotajelor pana in acel moment un semn rau prevestitor deoarece actiunile coloanei a cincea ce aveau sa se petreaca fusesera pregatite la fel cum fusese planuit si Pearl Harbor. Cu alte cuvinte, loialitatea demonstrata de japonezi era proba lipsei lor de loialitate.

Culmea ironiei o reprezinta faptul ca nimanui nu i-a trecut prin cap sa ia vreo masura impotriva japonezilor-americani din Hawaii. Aflat cu 3.000 de mile mai aproape de inamic, arhipelagul putea fi lovit oricand. Cu toate acestea, aici nu a fost aplicata politica rasista de pe coasta de vest. Din contra, etnicii japonezi de aici au reprezentat un procent important din forta de munca contribuind semnificativ si la efortul capacitatii defensive. Nici aici nu s-a semnalat pe intreg parcursul razboiului un singur caz de tradare, sabotaj, spionaj, etc.

In concluzie, cum nici unul dintre niponii sositi pe continent nu era privit si recunoscut ca fiind cetatean american, s-a considerat ca ei nu pot fi loiali decat patriei mama Japonia si in nici un caz celei adoptive. Stabilirea unor masuri de securitate in regiunile de coasta si necesitatile militare au constituit pretextul oficial pentru mutarea fortata a intregului segment de populatie de etnie japoneza. In consecinta, la 19 februarie 1942 Roosvelt a semnat Ordinul Executiv 9066 ce-i dadea Departamentului de Razboi autoritatea de a desemna teritorii de pe coasta de vest din care sa excluda pe oricine ar putea sa ameninte efortul de razboi. Astfel incepe exodul japonezilor-americani spre interiorul continentului. Roosvelt a preferat sa nu tina seama de avertismentul procurorului general al Statelor Unite, Francis Biddle care a subliniat neconstitutionalitatea acestui act.

Un rol insemnat in aceasta operatiune il va juca activitatea depusa de F.B.I., care odata cu venirea la carma sa a lui J. Edgar Hoover, se transformase dintr-un brat corupt al Deprtamentului de Justitie intr-una din cele mai respectate si temute agentii din America. Presedintele Roosvelt, prin intermediul lui Hull conferise, la 25 august 1935, F.B.I.-ului autoritatea de a efectua investigatii cu privire la activitatea subversiva. Si cum nici un emigrant sosit din arhipelagul nipon nu avea cetatenie americana, el devenea automat suspect de activitati subversive. Era evident un abuz pentru ca arhivele nu au scos la lumina nici macar un singur caz de lipsa de loialitate sau act de sabotaj comis de vreun japonez in timpul razboiului. In acelasi timp, F.B.I.-ul lui Hoover calca in picioare drepturile americanilor in aceeasi masura ca si omologul Biroului din Uniunea Sovietica, N.K.V.D.-ul. Numerosi cetateni suspectati de activitati antiamericane sunt ridicati de la domiciliu, interogati si unii retinuti mai multe luni, fara a se formula impotriva lor vreo acuzatie.

Primii afectati de ordinul executiv 9066 au fost cei doua mii de japonezi rezidenti in Terminal Island. Pe 25 februarie, acestia au primit dispozitie din partea autoritatilor, ca in termen de 24 de ore sa-si paraseasca afacerile si casele si sa se mute in Los Angeles. In 2 martie, printr-o proclamatie militara, generalul DeWitt declara jumatatea vestica a Californiei, Oregon si Washington “zone militare cu arealuri specifice de excludere”. De asemenea li se comunica tuturor japonezilor-americani, si parintilor acestora nascuti in arhipelagul nipon, ca pot evacua voluntar aceste zone de excludere pentru a merge in interiorul continentului. Pe 24 martie le este restrictionat traficul pe timp de noapte si pe o raza mai mare de cinci mile. In aceiasi zi japonezii din Bainbridge Islands, statul Washington, primesc 24 de ore pentru a evacua zona. La inceputul lui aprilie intreaga comunitate nipona a inceput sa primeasca ordine de evacuare. In timp ce oamenilor din unele zone li s-au acordat cateva zile pentru a-si lichida afacerile si a-si vinde locuintele, celor mai multi li s-a acordat un termen de doua saptamani. Pierderile rezultate din faptul ca multi au fost fortati sa vanda sub pretul pietei, au fost considerabile.

Pe 2 iunie 1942 intreaga coasta de vest era declarata zona de excluziune de catre generalul DeWitt. Interesant este faptul ca in aceiasi perioada se desfasura batalia de la Midway. Dupa acest eveniment flota japoneza a incetat sa mai reprezinte un pericol serios, posibilitatea unei invazii fiind definitiv inlaturata. Cu toate ca rapoartele serviciilor secrete navale erau foarte clare in aceasta privinta, oficialitatile americane nu au renuntat la politica zonelor de excluziune sau a taberelor de detentie. Ori aceasta politica se baza tocmai pe considerentul unei necesitati militare cauzate de amenintarea unei posibile invazii. La inceputul lui iunie doar 17.000 de oameni ajunsesera, deja in lagare, insa politica de excluziune a continuat si in lunile urmatoare.

Contrar opiniei generale ca japonezii si-au acceptat soarta in mod tacit fara sa protesteze sau sa ridice semne de intrebare stau numeroasele cazuri de nerespectare a ordinelor de evacuare, de circulatie pe timp de noapte sau pe o raza mai mare de cinci mile. Unii au actionat statul in judecata pentru masurile nedemocratice si discriminatorii luate impotriva comunitatii lor. Cazurile ajunse la Curtea Suprema a Statelor Unite au fost respinse fara a fi macar cercetate invocindu-se motivul necesitatii militare, iar politica de incarcerare a unor cetateni americani in baza originii lor etnice a fost declarata ca fiind constitutionala.

 

Cetateni americani de origine japoneza in lagare

 

Manzanar, California 1 iunie 1942-21 noiembrie 1945

La 12 august, deportarea fusese realizata cu succes; 110.000 de etnici japonezi, dupa unele surse, 120.000 dupa altele, fusesera mutati de pe coasta de vest in interiorul continentului in 10 lagare permanente de detentie. Dintre acestia, conform lucrarii coordonate de John Tateishi “And justice for all – An Oral History of the Japanese American Detention Camps” , aproximativ 77.000 erau cetateni americani, nascuti si crescuti pe teritoriul Statelor Unite. Primul lagar permanent, deschis la 25 martie 1942 in Owens Valley, California fusese Manzanar. Tot in Caifornia se afla si Tule Lake. Poston si Gila River sunt in Arizona, Jerome si Rohwer in Arkansas, Topaz in Utah, Heart Mountain in Wyoming, Minidoda in Idaho si Amache in Colorado. In spatiul relativ restrans al fiecaruia dintre cele zece centre vor fi inghesuiti pentru urmatorii doi sau trei ani intre 10.000 si 18.000 de barbati, femei si copii. Pentru administrarea lor a fost creata o agentie civila denumita Autoritatea de Realocare de Razboi (War Relocation Unit – WRA). Cei, relativ putini care scapasera politicii nedrepte duse de guvernul american, isi abandonasera bunurile si se refugiasera mult in interiorul tarii.

Printre cei fortati sa se mute in mod abuziv se gasesc si destule femei albe caucaziene casatorite cu barbati de etnie japoneza, dar care au preferat sa-si urmeze familia in prizonierat. Se inregistreaza si cazuri aberante: copiii orfani din Alaska, atunci teritoriu al Statelor Unite, erau expediati pe coasta si internati fie si numai daca aveau o saisprezecime sange japonez.

Conditiile de viata, in lagare, nu sunt dintre cele mai bune. Oamenii traiesc grupati in baraci insalubre, inconjurati de garduri din sarma ghimpata, turnuri de supraveghere dotate cu reflectoare de mare putere si paziti de garzi militare inarmate. Mancarea este putina si de multe ori proasta. Conditiile climaterice sunt aspre, cu vanturi reci si zapezi iarna si furtuni de nisip si zapuseala vara. Putine familii reusesc sa ramana, de la inceput, in acelasi centru de detentie, cele mai multe se reunesc ulterior, in anii ce vor urma. Functioneaza o piata neagra care umple golurile existente in alimentatie. O descriere a modului cum aceasta functioneaza este ilustrata in romanul autobiografic scris de Jeanne Wakatsuki Houston si James D. Houston “Farewell to Manzanar”. Pentru a-si rotunji veniturile cei mai multi se angajeaza sa presteze diverse munci pentru efortul de razboi american.

Primele probleme majore apar in toate cele zece centre de detentie odata cu initiativa autoritatilor de ai chestiona pe toti adultii, barbati si femei in problema loialitatii lor fata de America. Formularul, care avea sa fie cunoscut printre rezidentii lagarelor sub numele de “chestionarul de loialitate” continea doua intrebari care au cauzat o mare agitatie si emotie. Prima il intreba pe repondent daca “doreste sa serveasca in cadrul armatei Statelor Unite, in misiuni de lupta” iar a doua, daca, dupa ce a jurat credinta Americii va renunta la orice forma de ascultare si supunere pentru imparatul Japoniei. Daca la prima chestiune majoritatea ar fi raspuns cu un da hotarat, cea de-a doua i-a divizat in doua tabere, deseori in cadrul aceleiasi familii. Nu exista cale de mijloc. Nu puteai alege sa fii decat fie in tabara americana si impotriva patriei mama, fie de partea imparatului si impotriva tarii de adoptie. Intrebati daca doresc sa lupte de partea Statelor Unite, in timp ce le erau negate cele mai elementare drepturi si primeau tratamentul prizonierilor de razboi, multi tineri au reactionat cu indignare. Au fost numeroase cazurile in care cetateni americani de origine nipona nascuti si crescuti pe pamant american, care nu-si vazusera niciodata tara de origine, Japonia, si nu-i vorbeau nici macar limba, au raspuns cu nu-nu la ambele intrebari. Acestia au fost cu totii trimisi in centrul de la Tule Lake California la scurt timp dupa alegerea facuta. Aici erau adunati “scandalagii” si cei care se dovedisera “neloiali”, iar tratamentul nu era cel mai bland cu putinta. O parte dintre ei au fost deportati in Japonia la sfarsitul razboiului pana in 1946.

Regimentul 442 al US Army format din etnici japonezi

Dintre cei care au raspuns afirmativ la intrebarile chestionarului, Departamentul de Razboi i-a recrutat pe membrii viitorului regiment 442 infanterie. Aceasta unitate formata exclusiv din etnici japonezi, careia i s-a adaugat batalionul 100 americano-hawaiian, a fost cea mai decorata de-a lungul celui de-al doilea razboi mondial. De asemenea, nici o alta unitate, de dimensiuni comparabile, nu a obtinut mai multe distinctii de-a lungul intregii istorii a Statelor Unite. Rata pierderilor de vieti omenesti suferite au fost printre cele mai ridicate, batalionul 100 primind porecla “Inima Purpurie” (Purple Heart Battalion). In total peste 33.000 de japonezi-americani au luptat in razboi de partea aliatilor pe fronturile din Europa si Africa. Alti aproape 6.000 au activat in Serviciul de Informatii al Armatei, MIS (Military Intelligence Service) ca interogatori si interpreti pentru prizonierii japonezi capturati in luptele din Pacific.

Departamentul de Razboi si conducatorii militari au notificat Washingtonul inca de la inceputul lui 1943 ca politica de excluziune a niponilor nu mai poate fi justificata in nici un fel. In lagare se aflau detinuti cetateni americani dispusi sa lupte pentru tara lor, insa Roosvelt a avut nevoie de optsprezece luni ca sa ia o masura in acest sens. Abia in 16 decembrie 1944, Departamentul de Razboi a anuntat revocarea politicii de excluziune. Doua zile mai tarziu Curtea Suprema a decis ca cetatenii loiali nu pot fi tinuti in taberele de detentie impotriva propriei vointei. In acest fel se faceau primii pasi pe calea inchiderii lor.

De ce atat de tarziu? Un studiu realizat de o comisie a congresului in februarie 1983 sugereaza faptul ca principalul motiv au fost alegerile din 1944 la care Roosvelt a candidat pentru obtinerea celui de-al patrulea mandat consecutiv. Presedintele se afla sub presiunea unor grupuri de interese si a unor politicieni de pe coasta de vest care doreau eliminarea permanenta a minoritatii nipone din acea regiune a tarii. Oricum, portile taberelor s-au deschis iar oamenii au inceput sa revina in locurile din care fusesera goniti punind astfel capat unuia dintre cele mai intunecate episoade din istoria Statelor Unite.

Multi nu mai aveau insa la ce sa se intoarca pentru ca fusesera siliti sa-si instraineze averea pe nimic. Acasa nu-i astepta decat o atmosfera ostila creata de mai vechile organizatii rasiste dar si de cele aparute in timpul conflagratiei. Grupurile de fermieri albi nu erau, nici ei, incantati de intoarcerea harnicilor cultivatori japonezi care reprezentau o concurenta serioasa. S-au inregistrat, de altfel, destule cazuri de agresiuni fizice si atacuri armate impotriva celor eliberati, fapt ce i-a impiedicat pe multi sa revina la viata normala de dinainte de razboi. La aflarea acestor vesti multi dintre cei ce primisera permisiunea de a parasi lagarele au ramas in expectativa nestiind ce decizie sa ia.

In ceea ce priveste loialitatea americanilor cu origini nipone a existat in timpul razboiului si un caz iesit din comun. Este cazul Ivei Toguri, nascuta la Chicago din parinti japonezi, ce a comparut in toamna lui 1945 in fata unui tribunal din San Francisco sub acuzatia de tradare. Printr-un concurs de imprejurari aceasta calatoreste la Tokio, pentru a-si vizita rudele, in 1941 si razboiul o surprinde acolo. A fost curand arestata, dar dupa ce a acceptat sa colaboreze a fost pusa in libertate. Si-a schimbat identitatea si a devenit o faimoasa crainica la postul de limba engleza, de propaganda al Japoniei. Impactul avut asupra moralului trupelor americane era probabil considerabil daca tinem seama de faptul ca emitatoarele din Tokio erau singurele capabile sa acopere zona Pacificului. Iva care se prezenta si sub pseudonimul de Anna Orfelina oferea muzica insailand propaganda si lozinci demoralizatoare concepute de asii razboiului psihologic. Procesul sau a starnit multa valva si i-a adus o condamnare de 10 ani de inchisoare. S-a dovedit mai tarziu ca marturiile in baza carora a fost condamnata erau false iar presedintele Gerald Ford a amnistiat-o recunoscand eroarea justitiei americane.

Politica rasista promovata de guvernul american avea sa lase urme adanci in constiinta acestei populatii originare din arhipelagul nipon. Multi nu si-au mai revenit niciodata din punct de vedere psihic dar si economic de pe urma abuzurilor la care au fost supusi. Prevederile constitutiei in baza careia natiunea americana a fost fondata au fost grosolan incalcate in favoarea unor interese electorale sau economice. Abia in iunie 1952 Congresul a aprobat, prin legea 414, cetatenilor japonezi rezidenti pe teritoriul Statelor Unite dreptul de a fi naturalizati ca cetateni.

BIBLIOGRAFIE

Henshall Kenneth G. O istorie a Japoniei De la epoca de piatra la superputere, Editura Artemis, 2002

Kessler Ronald  F.B.I., Editura ALLFA, 2002

Tateishi John And Justice Fo All An Oral History of the Japanese American Detention Camps, Random House, New York, 1984

Wakatsuki Houston Jeanne Farewell to Manzanar, Bantam Pathfinder Editions, 1973

Houston James D.

Zischka Antoine Le Japon dans le monde L,Expansion Nippone 1854-1934, Payot, Paris, 1935

Aspecte ale ocupatiei vietnameze in Cambogia

Ascensiunea Khmerilor Rosii

 

Cambogia sau Kampuchia, una dintre cele mai sarace tari din lume, ramane cunoscuta in istorie pentru civilizatia angkoriana, cu templele sale dar si pentru atrocitatile comise de khmerii rosii. Condusi de Pol Pot (1925-1998) in traducere, organizatorul, (pe numele sau adevarat Saloth Sar) si inspirati de teze maoiste si marxist-lenininiste, acestia incearca sa puna in practica o societate utopica de tip rural agrar. Metodele puse in aplicare genereaza haos si foamete producind un genocid in randul populatiei cambogiene. Multi civili sunt ucisi sau deportati in lagare de munca pentru convingerile lor politice, pentru apartenenta la alte minoritati etnice, in baza unui simplu denunt sau chiar in unele cazuri, pentru ca vorbeau o limba straina ori purtau ochelari. Numerosi intelectuali, membrii ai vechiului regim republican sau indivizi asupra carora planeaza fie si o suspiciune ca ar colabora cu CIA sau cu Vietnamul , ajung pe asa numitele “Campii ale Mortii” unde sunt executati. Nu se cunosc cifre exacte dar estimarile arata ca intre un milion si

Pol Pot

doua milioane de oameni mor dupa preluarea puterii de catre Pol Pot.  Dintre acestia se crede ca in jur de 100.000 au fost executati intre 1975 si 1978. Cruzimea cu care khmerii lui Pol Pot au zdrobit orice forma de opozitie a intrecut prin excesele sale chiar si Revolutia culturala chineza pe care Pol Pot se pare sa o fi avut drept model.

Ascensiunea comunistilor a fost favorizata de cauze multiple. Pe de o parte exista nemultumirea generata de regimul corupt de dreapta sustinut de americani al lui Lon Nol (1913-1985), venit la putere, nelegitim, printr-o lovitura de stat orchestrata din umbra de CIA in 9 octombrie 1970. Acestia permit intrarea pe teritoriul tarii a trupelor sud-vietnameze si americane. Pe alta parte avem sprijinul dat de printul Norodom Sihanouk (care domneste intre 1941-1955, 1993-2004), un simbol al luptei cambogienilor impotriva colonialismului francez, ideilor de stanga. Refugiat la Beijing, acesta le cere tuturor fortelor patriotice sa lupte pentru inlaturarea lui Lon Nol si creeaza Frontul de Unitate Nationala din Kampuchia ca principala forta de eliberare. Un alt factor decisiv este razboiul din Vietnam care aduce cu sine, incepind cu 1965 si terminind cu august 1973, devastatoare bombardamente americane asupra satelor cambogiene de la granita cu Vietnamul.  Circa 2,76 milioane de tone de bombe sunt aruncate peste jungla si satele Cambogiei in tot acest interval, mai mult decat pe tot parcursul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Numarul civililor ucisi astfel este greu de estimat variind de la o sursa la alta, de la 30 000 la o jumatate de milion. Toate acestea coroborate cu sprijinul oferit de nord vietnamezi coaguleaza factiunile de stanga in Partidul Comunist al Khmerilor Rosii. Nu trebuie neglijat de asemenea nici rolul Chinei care odata ce realizeaza ca si-a pierdut influenta in Vietnam in favoarea URSS, incearca sa obtina o compensatie printr-o apropiere fata de Cambogia. Retragerea americanilor din teatrul de operatiuni inlesneste inaintarea khmerilor care in 17 aprilie 1975 vin la putere odata cu ocuparea capitalei Phnom Penh.

In mod paradoxal, desi detin controlul, conducatorii khmerilor nu se prezinta drept comunisti. Poate isi doreau sa-si legitimeze cat mai mult puterea in ochii comunitatii internationale sau poate se temeau ca o recunoatere a apartenentei lor la comunism va aduce un nou val de atacuri americane, e greu de spus, dar si putin probabil. Raspunsul sta in modul de gandire al liderilor khmeri, care in urmatorii ani incearca sa rupa orice relatie cu lumea, sa o ia practic de la 0, renuntind la orice forma de proprietate, de educatie sau religie. Pentru asta aveau nevoie de o forma de organizare diferita de cea comunista. Partidul comunist din Kampuchia este recunoscut de liderul sau, abia doi ani mai tarziu. Pana atunci, ei se prezinta ca apartinind Inaltei Organizatii sau Organizatiei. Pol Pot devenit prim ministru dupa preluarea puterii era numit Fratele Numarul Unu, Nuon Chea era Fratele Numarul Doi. In fruntea ierarhiei se mai aflau: So Phim, Ieng Sary, Son Sen, Ta Mok, Khieu Samphan, Nhim Ros, Ke Pauk, Ieng Thirith si Vorn Vet.

 

Conflictul Vietnamezo – Cambogian

 

Odata consolidate puterea interna si avand un aliat de nadejde in China care vede cu ochi buni imbratisarea doctrinei maoiste, Khmerii Rosii incep sa aiba ambitii externe. Mai vechile animozitati avute de-a lungul timpului reapar incepind cu 1977 cand comunistii cambogieni intreprind atacuri in vederea recuperarii unei provincii aflate sub control vietnamez (Kampuchia Krom). Vietnamul, chiar daca in acel moment poate fi considerat a patra forta militara a lumii isi cauta un punct de sprijin. Nu pot risca un conflict cu China, devenita protectoarea Cambogiei si incheie un tratat de prietenie si cooperare cu Uniunea Sovietica, in noiembrie 1978. Articolul VI din tratat stipuleaza ca in cazul in care oricare dintre Uniunea Sovietica sau Vietnam devine obiectul unei agresiuni ori amenintari, cele doua parti vor demara imediat consultari si vor lua masuri efective in vederea inlaturarii pericolului. Pentru regimul de la Hanoi frictiunile de la granita cu vecinul sau reprezinta pretextul perfect pentru a pune practica ideea incorporarii tarilor Indochinei intr-o structura strategica unitara. Relatia tensionata avuta cu China, precum si colaborarea speciala a acesteia cu regimul lui Pol Pot era catalogata drept o amenintare la adresa securitatii sale. In decembrie Vietnamul invadeaza Cambogia. In urma unui adevarat Blitzkrieg, capitala Phnom Penh este ocupata in ianuarie 1979. Este sfarsitul oficial al regimului de teroare impus de khmerii rosii. Pol Pot si ai sai se vor refugia in jungla unde vor duce un razboi de gherila pe parcursul mai multor ani. Intregul lor disurs va suferi din acest moment o schimbare de 180 de grde. Acestia vor forma Frontul National de Eliberare al Poporului Khmer si vor anunta printr-un manifest acordarea de libertati politice si religioase

La conducerea tarii este instalat un regim marioneta condus de Heng Samrin si e proclamata Republica Poporului din Kampuchea. Populatia civila are din nou cel mai mult de suferit. Depozitele si culturile de orez sunt distruse de multe ori voluntar pentru a nu fi capturate de dusman. Foametea si distrugerile provocate de razboi provoaca un exod al cambogienilor inspre Thailanda.

Reactia Chinei a fost asa cum era de asteptat, prompta. Vietnamul e la randul sau invadat. Ambele parti, cambogienii sprijiniti de chinezi si vietnamezii secondati de sovietici, si-au sustinut nevinovatia acuzindu-si adversarul de declansarea conflictului. La Beijing, poporul chinez e informat cu privire la victoriile rasunatoare obtinute de Armata Populare de Eliberare, desi lucrurile sunt taman pe dos. Chinezii sufera pierderi grele si sunt nevoiti sa se retraga din Vietnam.

In urmatorii ani impotriva populatiei cambogiene se desfasoara un adevarat genocid. Hanoiul desfasoara un proces de vietnamizare prin relocarea bastinasilor din zone fertile si aducerea de colonisti incepind cu 1980. Un scenariu similar se desfasoara si Laos. Este practic o incununare a ambitiilor Partidului Comunist Indo-Chinez, alias Partidul Comunist Vietnamez, care in statutul sau prevedea inca de la infintare, din 1930, crearea unei Federatii Indo-Chineze sub conducerea Partidului aflat in exclusivitate sub controlul cadrelor vietnameze. In paralel, au loc numeroase incursiuni militare, in Thailanda impotriva taberelor de refugiati. Presa vremii relateaza pe larg aceste incidente dar si numeroase marturii despre crimele comise de comunistii vietnamezi.

 

Reactii internationale

 

Reactia comunitatii internationale nu a fost insa pe masura asteptarilor Hanoiului. Interventia sa militara si inlaturarea lui Pol Pot este denuntata la ONU avind ca si consecinte izolare in plan extern si intarzierea refacerii economice. Mai multe rezolutii condamna invadarea Cambogiei precum si incursiunile de mai tarziu de pe teritoriul Thailandei. Mai mult, khmerilor rosii li se permite sa-si pastreze portofoliul in cadrul Adunarii Generale a ONU cu toate ca erau de notorietate atrocitatile comise de acestia in timpul scurtei lor guvernari. Abia in octombrie 1997 ii vom gasi pe khmerii rosii pe lista celor 30 de organizatii declarate de SUA teroriste, la multi ani de la retragerea vietnameza si incheierea Razboiului Rece. Ministrii de externe ai tarilor ASEAN reuniti la Bangkok cer retragerea imediata de pe teritoriul cambogian. Premierul suedez Ola Ullsten ameninta suspendarea ajutorului anual oferit de Suedia si alte state nordice. Japonia ameninta si ea in martie ’79 cu represalii similare in timp ce guvernul thailandez isi manifesta ingrijorarea cu privire la numarul tot mai mare de refugiati ce ajungeau pe teritoriul sau. Romania lui Ceausescu, nu face nici ea exceptie si condamna interventia si militeaza pentru retragerea trupelor straine, reconciliere intre fortele sale sociale si politice, precum si la dreptul Cambogiei de a-si rezolva singura problemele interne fara niciun amestec din afara. Este o atitudine similara celei avute in ’68 in timpul Primaverii de la Praga.

Presiunea internationala crescinda asupra Hanoiului si lipsa unor rezultate hotaratoare in lupta cu gherilele khmerilor rosii au dus in septembrie 1989 la anuntul retragerii incepind cu anul urmator a militarilor vietnamezi.

 

BIBLIOGRAFIE

 

Enciclopedia Universala Britannica, editura Litera, vol. , 2010

Blandford Neil, Jones Bruce, The word’s most evil men, Chancellor Press, London, 2002

Dobtrescu Emilian M., Societati secrete si discrete, editura Nemira, 2001

Lynch Michael, Republica Populara Chineza dupa 1949, editura BIC ALL, Bucuresti, 2004

Popa D. Marcel, Matei Horia C., Mica enciclopedie de Istorie Universala, Editura stiintifica si enciclopedica Bucuresti, 1983

Press coverage of the kampuchean war, The Vietnamese Occupation of Kampuchea,

Rangers Trevor, National Geographic Traveler – Cambogia, Adevarul Holding, Bucuresti, 2010

de Voicu Hetel

Voicu Hetel

Voicu Hetel

actor, scenarist, istoric.

născut la 16 iunie 1977 la Bucureşti

 

Loc de muncă actual:

Teatrul Ion Creangă din Bucureşti

Pregătire profesională:

licenţiat al Facultăţii de Arte, secţia actorie din cadrul Universităţii Hyperion Bucureşti, 1999;

licenţiat al Facultăţii de istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, 2005;

CONTACT

0722.741.046

[email protected]

Locuri de muncă:

1999-2001 Teatrul Urmuz, Tulcea,  actor;

2001-2002 Teatrul Andrei Mureşanu, Sfatu Gheorghe, actor, regizor;

2002-2003 Teatrul Tony Bulandra, actor;

2003-2013 Teatrul Ion Creangă, actor, scenarist, regizor

Roluri interpretate

Roluri la Teatrul Ion Creangă:

 

Setilă, Ursul în “Harap Alb”, după Ion Creangă, dramatizarea şi regia Cornel Todea

Spiriduş, Hubert în “Tigrişorul căruia îi plăceau clătitele”, adaptare după un scenariu scris de copii la Teatrul Baylor, Waco-Texas, regia Cornelius Păvăloi

Mincinosul în “Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”, după Fraţii Grimm, dramatizarea şi regia Cornel Todea

Tanchistul în “Când jucăriile spun pa!”, de Sânziana Popescu, regia Attila Vizauer

Baronul von Knoblauch în “Războiul Bucatelor” de Ioan Gârmacea, regia Mihai Manolescu

El în “Seminţe/Semi” de Voicu Hetel şi Julieana Drăghici, regia Valeria Frabetti

Negru în “Alb şi Negru” de Nicoleta Rusu, Daniela Mişcov şi Voicu Hetel

Voicu în Povestea spicului de grâu de Voicu Hetel, regia Voicu Hetel şi Julieana Drăghici

Elev în “Mofturi” de Ioan Gârmacea, regia Chris Simion

Lup, Elefant, Maimuţă în “Cartea junglei” adaptare de Octavian Jighirgiu, regia Octavian Jighirgiu

Nenea Şed în Taina oraşului invizibil, regia Constantin Dicu

Vanitosul, Businessmanul, Geograful în “Micul Prinţ”, după Antoine de Saint-Exupéry, dramatizarea şi regia Kincses Elemér

Baronul în “Hainele cele noi ale regelui”, după Hans Christian Andersen şi Evghenii Şvarţ, dramatizare de Nagy Eniko, regia Bérés Laszlo, 2003

Mog în “Peripeţiile vrăjitoarei Meg”, de David Wood, regia Elliott Swift şi Cornel Todea, 2004

Omul cu ulciorul, Bocitoare, Dracul în “Dănilă Prepeleac”, după Ion Creangă, regia Boris Petroff, 2004

Calul în “Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana şi Gheonoaia”, scenariul şi regia Bogdan Uritescu, 2006

Fleep în “David Copperfield” ,după Charles Dickens, regia Cornel Todea, 2004

Roluri interpretate la Teatrul Urmuz, Tulcea, între anii 1999-2001:

Tatăl în “Proştii sub clar de lună”, de Teodor Mazilu, regia Ion Dore

Andrei Sipucin în “Trei farse” , adaptare după Anton Pavlovici Cehov, regia Ion Dore

Iordache în “D-ale Carnavalului”, de I. L. Caragiale, regia Ion Dore

Sir Andrew în “A douăsprezecea noapte”, de William Shakespeare, regia Valentin Potrivitu

Kushil în “Epilog”, de Ştefan Caraman, regia Gavril Pinte, 1999

Pâlciu, Nicu în “Încurcături cu cântec”, după Vasile Alecsandri, regia Diana Cheregi

 

Roluri interpretate la Teatrul Andrei Mureşanu, Sfatu Gheorghe, între anii 2001-2002:

 

 

Prinţul, Renul în “Crăiasa Zăpezilor”, după Hans Christian Andersen, regia Valentina Cazacu

Bitty în “Diamantul, uite-l, nu e !”, adaptare după G. I. Călinescu, regia Voicu Hetel

Chelnerul în “Un prieten de când lumea”,dramatizare după Ion Luca Caragiale de Radu Macrinici, regia Ioan Ardeal Ieremia

 

Roluri interpretate în Teatrul Tony Bulandra, între anii 2002-2003

 

 

Fortunato Bâlbâilă în “Gâlcevile din Chioggia”, de Carlo Goldoni, regia Laurian Oniga

Graham în “Brecht în gunoi”, după Bertolt Brecht, regia Michael Devin

Inchizitorul în “Giordano Bruno”, de Bertolt Brecht, regia Mihai Constantin Ranin

 

 

Roluri interpretate în cadrul Companiei de Teatru “Civic Art” 2007-2011

 

Cristian Alexandru în “Lapte cald sau rece” de Jules Cohn Botea, regia Marian Ciripan

Agentul Cireaşă în “Complotul amantelor” de Ioan Drăgoi, regia Marian Ciripan

Hoţul în “Simion şi alţi eroi” de Ştefan Mitroi, regia Marian Ciripan

 

Scenarii pentru teatru

Alb şi Negru (coautor), Povestea spicului de grâu, Seminţe/Semi (coautor)

Spectacole regizate

Alb şi Negru (coregizor), Povestea spicului de grâu, Diamantul, uite-l, nu e !

Premii

2005 – “Premiul Special pentru Teatrul de Copii” pentru Teatrul Ion Creangă în cadrul Galei UNITER

2005- Premiul pentru cea mai bună creaţie în teatrul pentru copii în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru “100, 1.000, 1.000.000 de poveşti”  pentru spectacolul  “Harap Alb”

2010 – Premiul Special al Juriului pentru complexul proiect dedicat spectacolelor pentru copii cu vârste sub trei ani în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru “100, 1000, 1000000 de poveşti” – “Seminţe/Semi” (coscenarist Voicu Hetel) şi “Alb şi Negru” (coscenarist, coregizor Voicu Hetel)

2012 – Premiul “Cornel Todea” pentru cea mai bună producţie teatrală în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru “100, 1000, 1000000 de poveşti” pentru spectacolul  “Povestea spicului de grâu”, scenariul şi regia Voicu Hetel

 

Voicu's RSS Feed
Go to Top