Voicu

Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga

Home page: http://hetel.ro

Posts by Voicu

Seminţe-Semi

spectacol recomandat pentru categoria de varsta 18 luni – 3 ani

durata: 25 de minute

“Seminte” este un spectacol realizat de teatrul Ion Creanga in parteneriat cu compania LA BARRACCA – TESTONI RAGAZZI din Italia, in cadrul proiectului european Small size, the net, teatrul pentru 0-3 ani. Semințe spune o poveste despre dragoste, despre miracolul vieţii. Viaţa are nevoie de timp, de atenţie, de speranţa pentru a aparea. Ea se naşte din împreunarea plina de vraja elementelor simple: seminţele pămantul, apa, soarele.


Scenariu: Voicu Hetel si Julieana Drăghici

Regia: Valeria Frabetti

Cu:

Voicu Hetel, Julieana Drăghici

Scenografia: Iuri Isar

Ilustraţia muzicală: Valeria Frabetti şi Voicu Hetel

Seminte in turneu la Kaposvar (Ungaria) unde am jucat in maghiara.

Seminţe în turnee

5 martie 2009, premiera oficială a spectacolului Semințe-Semi (în limba italiană), la cea de a V-a ediţie a festivalului de teatru pentru copilăria timpurie (0-6 ani ) Visioni di futuro, visioni di teatro…, organizat de Teatrul La Baracca – Testoni Ragazzi, Bologna, Italia.

 

20 octombrie- 1 noiembrie 2009, participare la Festivalul Semanas Internacionales de Teatro Para Niñas y Niños din Spania, cu spectacolul Seminţe-Semi. Au fost susţinute, în limba spaniolă, 11 reprezentaţii, în două oraşe, gazde ale festivalului: Coruña şi Madrid, care s-au desfăşurat în spaţii teatrale şi grădiniţe.

 

22-26 aprilie 2010, participare la cea de a XIV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru noile generații – Giocateatro, organizat de Fondazione Onlus, Teatro Ragazzi e Giovani din Torino, Italia, cu spectacolul Semințe-Semi.

 

5-7 mai 2010, participare la cea de a V-a Bienală ASSITEJ- Asociața Internațională a Teatrelor pentu copii și Tineret, organizată de Teatrul pentru Copii și Tineret Kolibri din Budapesta, la Kaposvar, Ungaria, în cadrul programului de mici dimensiuni cu spectacolul Semințe-Semi.


In Spania, semintele au devenit semillas…

8-10 mai 2012 participare la cea de a XIII-a ediție a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii Magic Curtain, din Targovishte, Bulgaria.

 

Alb și Negru

Alb și Negru

O poveste despre două personaje, Alb și Negru, care, desi sunt complet diferite, ajung să se împrietenească și să se joace împreună.
Alb și Negru este un spectacol adresat celor mai mici dintre spectatorii Teatrului Ion Creangă, copii cu vârste cuprinse între 2-3 ani, un spectacol nonverbal, o incursiune în lumea formelor, spațiilor și gesturilor simbolice.
Povestea lui Alb și Negru este o metaforă despre evoluția copilului de la conștiința de sine la conștiința existenței celuilalt, despre nebănuitele căi prin care copilul comunică cu lumea.

Scenariul, regia si ilustratia muzicala: Nicoleta Rusu, Voicu Hetel, Daniela Miscov

Coregrafia: Andreea Novac

Spectacolul face parte din Programul Educaţia Timpurie.Teatru pentru 0-3 ani, program prin care Teatrul Ion Creangă îşi propune să atragă atenţia asupra importanţei Educaţiei Timpurii şi prin mijloacelele teatrale şi a fost realizat în cadrul Proiectului european multianual Small size, Big citizens-proiect în care Teatrul este implicat în calitate de coorganizator.

“Small size, big citizens” îşi propune să susţină drepturile copiilor, în calitatea lor de “cetăţeni” importanţi.
În special, afirmă dreptul celor mai mici dintre copii de a se bucura de Artă, de a face parte din cadrul proceselor artistice care le cultivă inteligenţa emoţională şi care îi ajută să îşi dezvolte armonios sensibilităţile şi competenţele. 12 parteneri, din 12 ţări (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, România, Spania, Ungaria, Marea Britanie, Slovenia) contribuie, prin activităţile întreprinse ( realizarea de spectacole, organizarea de ateliere, grupuri de cercetare, rezidenţe, programe de cercetare, organizarea de Festivaluri de profil) la promovarea şi includerea în conştiinţa publică a importanţei investiţiei în Educaţia Timpurie şi prin intermediul mijloacelor artelor teatrale.

Che Guevara in imaginarul colectiv

Cum a devenit acest aventurier romantic, o figură legendară cunoscută în întreaga lume, sinonimă revoluţiei, un adevărat Gavroche al secolului XX?

Câţi dintre cei care poartă un tricou sau o şapcă imprimată cu chipul lui, ştiu ceva despre el? Câţi dintre cei care umbla cu o bască trasă şmechereşte peste ochi şi se declară a avea idei de stânga, cunosc adevărata filosofie a lui Ernesto Guevara? Toată lumea îl ştie din postere, toţi i-au auzit numele sau au văzut un film ori au ascultat o melodie despre el, dar habar nu au cine a fost Che.

Mitul eroului “fără pată şi prihană” a existat întotdeauna, dar în plus el beneficiază astăzi şi de o nouă armă: mass media. Industria publicitară i-a amplificat imaginea şi aviditatea consumătorului de a-şi hrăni imaginarul, de a-şi satisface nevoia de a adora, l-a transformat într-un produs vandabil. Propaganda de la Havana, într-o primă fază, l-a adus în atenţia publicului, încă din timpul vieţii, transformindu-l în simbolul luptei împotriva colonizatorului alb, nord-american. Este noul Bolivar, El Libertador – “Eliberatorul” care se luptă cu răul personificat de United Fruits, adică cu interesele yankeilor. Oameni de valoarea şi calibrul intelectual al lui Sartre şi Simone de Beauvoir văd în el „fiinţa cea mai completă a epocii sale”.

Aşa se explica în mare măsură propagarea şi întreţinerea mitului Che Guevara. Asasinarea sa de către armata boliviană monitorizată de agenţii CIA îl aureolează, îl transformă în martir, îi aduce adulatori. De aici şi până la mistificarea istoriei mai este doar un pas. Biografii săi zeloşi încep să-i confecţioneze un trecut cât mai romanţat, să-i cosmetizeze imaginea eliminând, pe cât posibil, episoadele stânjenitoare. Medicul şi ziaristul bolivian Reinaldo Ustariz Arze în “Che Guevara Viaţa unui mit”, minimalizează faptele de arme ale lui Che subliniind în schimb internaţionalismul său, iubirea faţă de semeni punindu-l astfel într-o lumină aproape mesianică. Rezultatul este cel pe care îl vedem astăzi. Bărbosul cu privire tăioasă, cu beretă împodobită cu stea roşie, devine simbolul stângii, nu neapărat comuniste.

Mulţi văd în el întruparea Omului Nou reprezentat de idealul socialist şi chiar dacă epoca revoluţiilor a apus în Americă Latină, idealul întrupat de Ernesto Guevara rămâne în actualitate. Undeva în adâncul sufletului multor oameni există speranţa de dreptate şi pace, dorinţa unei vieţi mai bune, dispariţia inegalităţilor mondiale, o mai dreaptă redistribuire a resurselor. Pentru toate acestea figura carismaticului Che era ideală.

Cine este înainte de toate Guevara?

 

Un aventurier înclinat spre violenţă. Jean Cormier, unul dintre susţinătorii săi scrie în „Che Guevara, El Comandante”cum la 15 ani acesta îşi manifesta dezaprobarea faţă de participanţii la o manifestare stundenteasca spunând că ar coborî în stradă doar cu puşca. Astmul sever dobândit în copilărie îi afectează în mare măsură destinul. Primii ani şi-i petrece între patru pereţi citind tot ce-i cade în mână, în special literatură franceză. De aici va împrumuta, poate, ceva din stilul său romantic revoluţionar parcă mereu în căutarea aventurii şi a morţii. Boala cu care se confruntă până la sfârşitul vieţii îl face un luptător. Alege să practice sporturi dure de contact (rugby). În 1947 se hotărăşte să devină medic lucru pe care-l face fără nicio tragere de inimă. Un an mai târziu, pleacă împreună cu un prieten cu motocicleta spre Statele Unite (lucru pe care mulţi biografi uită să-l mai menţioneze) de unde sunt expulzaţi. Revine în ţară pentru a-şi continua studiile dar pleacă rapid într-o nouă călătorie. Şi-a încheiat Che vreodată studiile de medicină? Apologeţii săi spun că da şi încă într-un timp record. Adevărul e că nu există nicio dovadă că acest lucru s-ar fi petrecut. În plus, el nu a făcut niciodată vreo specializare şi nu a practicat niciodată chiar dacă, mai târziu la Havana, ar fi putut să o facă cu vârf şi-ndesat.

Mânat de setea de aventură ajunge în Guatemala unde îşi cunoaşte viitoarea soţie, care-l şi iniţiază în tainele marxismului. Din Guatemala, cel ce se va autointitula mai târziu în scrierile sale, “exilat”, merge în Mexic unde îl întâlneşte pe Fidel Castro alături de care îşi începe pregătirea de luptător de gherilă. Ajuns în Cuba devine rapid “Comandant” şi ordonă personal numeroase execuţii. De multe ori, preferă să-şi suprime adversarii sau pe cei bănuiţi că a fi trădători, personal. Victoria revoluţiei cubaneze îl aduce rînd pe rând în mai multe posturi cheie. În perioadă ianuarie – iulie 1959, Che ocupă postul de comandant şef al închisorii din La Cabana unde ordonă executarea a 180 de oameni. Cei mai mulţi, n-au beneficiat de un proces corect fiind lichidaţi după o judecată sumară. Totodată el şi-a asumat iniţiativa arestării, condamnării la moarte şi a execuţiei unor apropiaţi ai regimului lui Batista fără să mai aştepte ordinele venite de sus. Devenit purtător de cuvânt la Naţiunile Unite, Che nu se ascunde în dosul cuvintelor şi recunoaşte franc: „Am împuşcat, împuşcăm şi vom continuă să împuşcăm atâta timp cât va fi nevoie”.

Declaraţiile sale sforăitoare, deloc profitabile regimului de la Havana îl fac să cadă rapid în dizgraţie. Părăseşte Cuba în 1965 pentru a propagă revoluţia, mai întâi în Congo, apoi în Bolivia. Aici îşi găseşte sfârşitul doi ani mai târziu. Rămăşiţele sale ajung pe teritoriul Cubei la Santa Clara cu ocazia comemorării a 30 de ani de la dispariţia să. Mausoleul a devenit loc de pelerinaj mondial.

Bibliografie

Cormier Jean CHE GUEVARA EL COMANDANTE Editura Univers 2007

Machover Jacobo Che Guevara sau mistificarea istoriei Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008

Ustariz Reginaldo Che Guevara VIATA UNUI MIT Litera International, Bucuresti, 2008

Douglas MacArthur – Ultimul Shogun al Japoniei

Comandant al Academiei Militare de la West Point în 1919, posturi de comandă în Filipine și Statele Unite, șef al statului major al armatei între 1930-1935, comandant al forțelor din Extremul Orient din iulie 1941, sunt numai câteva din funcțiile deținute în cadrul armatei americane de acest general intrat în legendă. Printre meritele sale se numără rezistența în fața impetuoasei armate japoneze la Bataan și Corregidor până în mai 1942, și recucerirea insulelor Amiralității (februarie-aprilie 1944), Salomon și a Filipinelor. Douglas MacArthur devenise general la doar 38 de ani, în mare parte datorită calităților sale lider cu totul excepționale, fiind la acea vreme cel mai tânăr ofițer cu un rang atat de inalt din istoria Statelor Unite. Pentru a face o comparație, putem spune că MacArthur era corespondentul american al lui Erwin Rommel. Născut pentru a conduce, demn și încrezător în forțele proprii, hotărât dar binevoitor, acesta poseda o convingere aproape mesianică în destinul său divin de a da formă istoriei.

Douglas MacArthur avea în jur de 65 de ani când a pus piciorul pe pământ japonez in calitate de ocupant. Regimul impus de acesta este blând dar ferm, lipsit de accente revansarde sau brutalități. Puterile sale sunt atotcuprinzătoare și se bucură de un atât de mare respect, încât japonezii l-au poreclit “Ultimul Shogun”. Întreaga sa evoluție a fost un paradox. Pentru o națiune obișnuită să fie condusă cu mână de fier, generalul Douglas Macarthur reprezenta, cu siguranță alegerea optimă. Spiritul vizionar al generalului și modul direct de adresare i-au permis acestuia să găsească drumul potrivit spre inimă japonezilor de rând compensând astfel lipsa personalului calificat din anturajul său.

August 1945 MacArthur si flota americana in Goful Tokio in viziunea artistului Izumi Inoue

În ceea ce privește ocuparea militară a arhipelagului nipon de către aliați, aceasta nu s-a manifestat decât în teorie. Chiar dacă Macarthur era “Supreme Commander of the Allied Powers” (Comandant Suprem al Forțelor Aliate), China și Uniunea Sovietică nu au trimis niciodată trupe în Japonia. Forțe ale Commonwealth-ului britanic, mai exact contingente de englezi și australieni, nu au avut decât un rol limitat, cantonandu-se doar în vestul insulei Honshu, în câteva din cele circa 2800 de baze militare. În practică, totuși, ocupația a fost, de fapt, aproape în exclusivitate o afacere americană, iar MacArthur a jucat rolul de maestru de ceremonii.

Sovieticii ar fi dorit o împărțire a Japoniei în zone de ocupație după modelul Germaniei, dar s-au lovit de intransigența aliaților, ceea ce explică până la urmă absența fie ea și simbolică a Armatei Roșii. La cererea reprezentantului acestora ca Hokkaido și insulițele din jur împreună cu o bună parte din Honshu să revină Moscovei a venit replica acidă a lui MacArthur. De ce ne irosiți timpul cu cererile astea ridicole? Eu sunt Comandantul Suprem aici. Dacă te mai aud o singură data, în loc să te expediez la Moscova te închid la Sugano. Ai priceput? Chiar și Stalin se plângea că reprezentantul său la Tokio este tratat ca o mobilă de către proconsulul american MacArthur, care nu îl consulta în nici o privință. Obsesia rușilor de a obține o zonă de control în Japonia sau de a avea măcar un cuvânt de spus în organizarea postbelică a acesteia este oarecum justificată. Teama unei posibile agresiuni într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat din partea acestui inamic tradițional în Extremul Orient, l-a determinat pe Stalin să facă presiuni pe lângă Truman pentru a obține avantaje similare celor dobândite deja în Germania.

Rolul esențial în creionarea portretului noii Japonii îi revine, în primul rând, lui MacArthur dar și unor specialiști pe deplin familiarizați cu realitatea din teren de la Departamentul de Stat al Statelor Unite. Oameni precum Hugh Burton sau George Blakeslee par să fie responsabili de trasarea politicilor de ocupație. Macarthur a dovedit siguranță și iscusința de artist al organizării, calități care i-au captivat pe japonezii confruntați cu necunoscutele unui regim de ocupație militară. Considerat adesea ca un conservator în politică, generalul, deși a acționat într-o manieră autoritară, a lansat programe liberale supuse toate autorității constituționale. La sfârșitul ocupației, Japonia avea un guvern democratic, în plină activitate și o economie în redresare rapidă.

Mai târziu, după ce misiunea sa din Japonia fusese dusă la bun sfârșit, în timpul războiului din Coreea, geniul sau militar a ieșit din nou în evidența. Acțiunea fulgerătoare de debarcare la Inchon a răsturnat o situație ce părea pierdută prin capturarea a aproape jumătate dintre soldații comuniști și recucerirea teritoriilor pierdute. Intervenția în conflict a comuniștilor chinezi a complicat lucrurile și mai mult, ajungindu-se în final la propunerea încheierii păcii tot pe linia paralelei 38. Soluția nu era agreata de MacArthur care într-o proclamație ce avea toate aparențele unei puneri în gardă a Beijingului cerea ferm: acceptați armistițiul la paralelă 38 sau vom muta războiul în Manciuria. Truman avea nevoie de o pace fără învingători și învinși și a ales să se disocieze de turbulentul său proconsul revocindu-l. Astfel, în aprilie 1951, în toiul unor mari dezbateri politice și populare lui MacArthur i s-a luat comanda, lunga sa carieră încheindu-se într-o controversă politică majoră. La aceasta a contribuit, cu siguranță, și faptul că în diferite interviuri acordate în luna decembrie, generalul acuza în mod public administrația că oprindu-l de la un atac nelimitat asupra Chinei îi crează un handicap enorm.

În Statele Unite, generalul beneficiază de un prestigiu enorm. Întors acasă, întreprinde un tur al marilor orașe nord-americane fiind întâmpinat pretutindeni de mulțimi entuziaste. Momentul său de glorie are loc într-o ședință comună a Congresului din 19 aprilie 1951, când va susține un memorabil discurs. Cu această ocazie el declară citând dintr-o veche baladă că: “foștii soldați nu mor niciodată, ei doar se pierd în zare”.

BIBLIOGRAFIE

Hanneman Mary L. Japan faces the world 1925-1952, Pearson Education Limited, 2001

Henshall Kenneth G. O istorie a Japoniei De la epoca de piatra la superputere, Editura Artemis, 2002

Isoi Gijin We had those occupation blues, Japan & The Americans, R&E Publishers, Saratoga, California, 1988

Warshaw Steven Japan Emerges, Diablo Press, 1996

Fontaine Andre Istoria razboiului rece, Editura Militara vol. II, III, 1992

Parish Thomas Enciclopedia razboiului rece, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2002

Squires Vernon C. Landing at Tokio Bay, in revista “American Heritage”, August-September, 1985

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2011.

Pearl Harbor un atac asteptat

Momentul Pearl Harbor a fost un punct de cotitura in istoria celui de-al doilea razboi mondial. Intr-o singura zi, starea de spirit a natiunii americane s-a schimbat dramatic trecindu-se de la izolationism la un sprijin larg dat angajarii Statelor Unite in razboi. Odata cu interventia americana cu uriasul sau potential industrial, militar si uman, balanta de forte s-a inclinat decisiv in partea aliatilor. Totodata, prezenta lor pe batranul continent avea sa bareze si inaintarea Armatei Rosii eliberatoare a carei prezenta a favorizat aparitia unor noi regimuri de tip totalitar in tarile abia iesite de sub influenta Axei.

La deschiderea ostilitatilor Japonia a fost avantajata sub aspectul calitatii, dar si al determinarii de care a dat dovada armata sa, fie ea navala, terestra sau aeriana. Dispunea de o flota considerabila, moderna si capabila sa rivalizeze cu cea anglo-americana prezenta la acea data in Pacific. In componenta sa intrau 10 portavioane, 10 nave de linie, 18 crucisatoare grele, 18 crucisatoare usoare, 113 distrugatoare si 63 de submarine. Handicapul marinei s-a dovedit a fi capacitatea redusa a flotei comerciale. Trupele de uscat erau bine instruite, cu un moral extrem de ridicat. Un numar de 51 de divizii erau pregatite spre a fi aruncate in lupta.

Nici fortele aeriene nu sunt de neglijat. Sub aspect calitativ aparatul de lupta Mitsubishi Zero s-a dovedit inca de la inceput exceptional, superior avioanelor similare produse de americani si britanici in acea faza a razboiului. Autonomia sa de zbor asigura parcurgerea fara escala a distantei de 725 km din Formosa in Filipine si retur. Aviatorii japonezi sunt extrem de valorosi si dublati fiind de aceste avioane de vanatoare vor produce ravagii in primele luni. Acest lucru a fost posibil si datorita subestimarii lor de catre occidentali in mare parte datorita prejudecatilor rasiale. Strategii vestici erau convinsi ca japonezii sunt miopi, ca sufereau de lipsa vederii nocturne si lipsa de echilibru. De asemenea opinau ca echipamentul acestora este de o calitate indoielnica.

In adoptarea planului de atac asupra bazei de la Pearl Harbor un rol important l-au jucat datele obtinute despre atacul de la Taranto, din noiembrie 1940. Atunci, doar 21 de bombardiere torpiloare apartinind flotei britanice au reusit sa scufunde 3 nave de linie italiene ancorate in portul puternic fortificat. Marea noutate o constituia lansarea din aer in apa putin adanca a torpilelor. Dar daca la Taranto adancimea medie era de 23 m, la Pearl Harbor adancimea apei varia de la 9 la 14 m. Pentru ca totul sa nu se transforme intr-un esec, specialistii de la marina au dotat bombardierele de mare altitudine cu proiectile perforante de 15 si 16 toli, la care s-au adoptat niste stabilizatoare pentru a cadea ca niste bombe, carora nici o punte blindata nu le rezista. Torpilele aveau montate stabilizatoare din lemn care le impiedicau sa salte la suprafata apei sau sa loveasca fundul marii.

In alegerea datei de 7 decembrie pentru atacul surpriza, au fost luati in considerare o serie de factori. Lovitura trebuia sa anihileze total fortele navale americane din Pacific. In consecinta, un prim factor luat in calcul a fost acela ca un numar cat mai mare de nave de linie si de portavioane sa se afle in port. Acest lucru se intampla, de obicei in week-end-uri, cand amiralul Husband E. Kimmel se intorcea cu flota la Pearl Harbour. O buna parte din marinari erau atunci lasati in permisie, pe uscat. Duminica era asadar o zi ideala pentru declansarea operatiunilor. Un alt factor important a fost acela ca noaptea de dinaintea datei fixate urma sa fie una fara luna, ceea ce facea ca flota japoneza sa se poata apropia nedetectata. Pentru a putea beneficia in continuare de elementul surpriza, niponii trebuiau sa efectueze concomitent si o serie intreaga de actiuni paralele menite sa scoata din lupta cat mai multi adversari. Erau avute in vedere operatiuni de debarcare in Malaysia si Filipine. Acestea nu puteau fi efectuate decat in prima jumatate a lui decembrie, dupa aceasta data, conditiile climaterice devenind defavorabile. Situatia militara din Europa, a conditionat si ea, intr-o oarecare masura, declansarea razboiului in Pacific. Germania nu suferise, inca infrangerea majora de la portile Moscovei, iar Japonia nu avea nici un motiv sa se indoiasca de victoria lui Hitler.

Flota japoneza trimisa la atac a fost denumita conventional “Forta Z”. Yamamoto ii aducea in acest fel un omagiu fostului sau comandant, amiralul Togo, care intrebuintase codul secret Z la 8 februarie 1904 cand distrusese dintr-o lovitura flota rusa. Ca si atunci ideea principala era aceea de a-l surprinde pe inamic si a-i distruge intreaga flota inainte ca acesta sa aiba posibilitatea de a reactiona. Sansele unei mari victorii erau ridicate, dar si riscurile erau pe masura. Un esec putea pune in pericol destinul intregii marine nipone, deoarece in operatiune urmau sa participe cele mai importante vase de lupta.

Forta de atac nipona era compusa din sase portavioane transportind 423 de aparate. Doar 360 au fost folosite in atac, dintre care, 104 bombardiere de mare altitudine, 135 bombardiere in picaj, 40 bombardiere torpiloare si 81 de avioane de vanatoare. Doua nave de linie, trei crucisatoare, noua distrugatoare, opt tancuri petroliere si trei submarine asigurau escorta. Cateva minisubmarine primisera misiunea de a se strecura in port pentru a desavarsi opera aviatiei. Comanda intregii expeditii i-a fost incredintata amiralului Nagumo. Escadra pornise la drum inca din 26 noiembrie dar unda verde pentru continuarea operatiunilor a venit abia pe 2 decembrie. Mesajul receptionat prin radio “Niitaka yama nobore” (Treceti muntele Niitaka) insemna ca Imperiul de la Soare Rasare alesese calea razboiului.

Tintele principale erau portavioanele, navele de linie, rezervoarele de petrol, instalatii portuare si avioanele de lupta aflate in bazele militare de la Wheeler, Hickam si Bellows Field. Un ultim raport sosit de la Honolulu in 6 decembrie a produs o mare dezamagire comandantilor niponi, prin faptul ca anunta absenta aportavionelor americane la Pearl Harbor. Era confirmata prezenta navelor de linie, Arizona, Oklahoma, West Virginia, California, Maryland, Nevada, Pennsylvania si Tennessee, alaturi de alte vase de mai mica importanta. Amiralul Nagumo a dorit sa-si continue misiunea. A doua zi dimineata, au fost lansate intre orele 6.00 si 7.15, ora locala la Hawaii, cele doua valuri de avioane, de la aproximativ 440 km nord-est de Pearl Harbor.

Primul atac a inceput la 7.55 si a continuat pana la 8.05. Actiunea bombardierelor torpiloare Nakajima 97, din primul val a fost decisiva. La 8.40 un al doilea val format din bombardiere in picaj Aichi 99 si bombardiere la mare altitudine Nakajima, escortate de avioanele de vanatoare Kaga si Mitsubishi tip 0, a lovit tinta. Arizona, Oklahoma si West Virginia au fost scufundate. California, lovita sever, a putut fi cu greu readusa pe linia de plutire. Nevada a esuat la mal, in timp ce Maryland, Pennsylvania si Tennessee au fost grav avariate. Alte patru nave mai mici si trei distrugatoare au fost scufundate, iar trei crucisatoare usoare si o nava baza pentru hidroavioane au fost scoase din lupta. Americanii mai pierdusera 188 de avioane iar 63 fusesera avariate, datorita faptului ca majoritatea fusesera surprinse la sol. Pierderile umane nu sunt de neglijat, 3 435 de morti si raniti, aproape jumatate aflindu-se pe Arizona care s-a scufundat. In ceea ce ii priveste, japonezii au pierdut 29 de avioane, un submarin mare, cinci minisubmarine si 64 de aviatori si marinari. Avioanele nipone au revenit pe portavioane in intervalul orar 10.30 – 13.30.

La prima vedere atacul japonez ne apare ca un succes indiscutabil, mai ales daca facem o comparatie intre listele cu pierderi. Numerosi istorici au descris momentul Pearl Harbor ca fiind dezastruos pentru marina americana si un triumf rasunator pentru cea nipona.Niciodata inca in istorie – se exprima S. E. Morison, reputat specialist in trecutul campaniilor navale – un razboi nu a fost deschis printr-o victorie atat de zdrobitoare pentru o tabara… In realitate, Japonia a obtinut o victorie mare cat o infrangere. Este adevarat ca au fost scoase din lupta cele opt vase de linie, dar in al doilea razboi mondial nu mai conta numarul si calibrul gurilor de foc de pe punte. Vremea cuirasatelor apusese. Venise vremea portavioanelor si exact aceasta tinta-cheie pentru viitor, dupa cum se exprima Liddell Hart o ratase raidul aerian. Fusesera ratate si alte obiective importante intre care se numara tancurile petroliere si alte instalatii importante. Un al treilea val de bombardiere ar fi putut aduce o victorie linistitoare pentru Tokio, insa acesta nu a mai venit. “Din punct de vedere militar, atacul nu a inregistrat succesul pe care ar fi trebuit sa-l aiba. Ca si cand japonezilor nu le venise sa creada ca pot avea asa noroc incat sa produca atatea ravagii si atunci s-au retras prematur.

Planul conceput de amiralul Yamamoto, care i-a luat pe americani prin surprindere prevedea o apropiere de tinta pe cai ocolite, via Insulele Kurile, dinspre nord, spre arhipelagul Hawaii. Se puteau alege rute mai scurte via insulele Midway sau via insulele Marshall. Traseul ales presupunea alimentarea cu carburant, in schimb erau evitate rutele comerciale obisnuite si implicit o intalnire nedorita cu americanii. Timp de zece zile formidabila armada va strabate in tacere radio totala cei aproximativ 6.000 de kilometri fara a fi reperata. Din dorinta de a beneficia de pe urma efectului surpriza, japonezii au amanat pana in ultimul moment inmanarea declaratiei oficiale de razboi. Mesajul, destul de lung, avea 5000 de cuvinte, a fost decodat cu intarziere la ambasada nipona de la Washington, astfel incat comunicatul oficial a parvenit autoritatilor americane la 35 de minute de la inceputul atacului de la Pearl Harbour. Strategii de la Washington anticipasera un atac asupra Filipinelor, presupunerile lor fiind intarite de prezenta masiva a niponilor in Indochina.

La sase decenii de la incheierea celui mai devastator conflict din istorie, in jurul episodului legat de atacul de la Pearl Harbor, persista inca destule controverse. Cea mai importanta este legata de modul de actiune al liderilor americani si de implicarea lor in declansarea razboiului. Exista destui adepti ai teoriei conform careia Pearl Harbor a fost o uriasa conspiratie orchestrata de Roosvelt si colaboratorii sai, care au creat premizele loviturii japoneze si au cunoscut detalii importante legate de aceasta. Varianta oficiala este insa aceea ca America a fost prinsa pe picior gresit.

Ar trebui totusi mentionat un aspect deosebit de important in opinia mea. Codurile si cifrurile japonezilor erau accesibile americanilor. In 1937 serviciul secret al Marinei imperiale a fabricat un nou model de masina de cifrat (tipul 97) ce va fi folosit in mod curent dupa 1938. Era o copie imbunatatita substantial a celei inventate in 1931 de un civil, Hamada si preluata ulterior de Institutul tehnic naval nipon sub denumirea de tipul 91 A. Serviciul de spionaj al marinei Statelor Unite a recurs la furtul cifrului si la o cercetare amanuntita a masinii de cifrat aflata la resedinta atasatului naval nipon de la Washington. Au putut astfel sa o reconstituie si au botezat-o “red machine” (masina rosie). Tipul 97 a dat si el destule batai de cap specialistilor armatei si marinei dar dupa aproape 20 de luni de munca, echipa de criptologi condusa de colonelul William Frederick Friedman a pus la punct, in august 1940, o masina ce reprezenta replica americana a masinii de codat nipone. A primit numele de “purple machine” (masina purpurie). La fel ca in cazul nemtilor fascinati de nemaipomenita lor “Enigma”, japonezii au fost atat de convinsi ca masina lor este impenetrabila, incat nu au mai renuntat la serviciile ei si nici nu au mai perfectionat-o pana in 1945.

Asadar, in ajunul ostilitatilor, o buna parte din intentiile viitorului inamic erau cunoscute in amanunt. Este stiut ca in timpul negocierilor desfasurate in lunile premergatoare momentului 7 decembrie intre Casa Alba si diplomatia nipona, intentiile celor din urma erau cunoscute prin intermediul “masinii purpurii”. Statele Unite au stiut sa beneficieze de acest atu transind de fiecare data rezultatul discutiilor in favoarea lor. Numai in perioada 12 noiembrie – 7 decembrie de la Tokio se primesc 1800 de telegrame pe care americanii le descifreaza. In aceste conditii apare legitima intrebarea: “Cum a fost posibil ca acest atac sa aiba loc fara ca Statele Unite sa nu stie nimic?” Un posibil raspuns ar fi acela ca ambasadorului nipon de la Washington nu i se comunicasera data si locul in care acesta se va produce. In “Sfidarea mondiala” Jean-Jacques Servan-Schreiber, afirma altceva. Serviciul de la Washington decriptase la 29 noiembrie urmatorul mesaj: “Atacul de la Pearl Harbor prevazut pentru zorii zilei de 7 decembrie. William Manchester in “Adio, intuneric”, o rememorare a razboiului din Pacific reda acelasi episod. La 29 noiembrie serviciile de transmisiuni ale Statelor Unite au transcris un mesaj in care un functionar de la ambasada din Washington intreba: Spune-mi ce inseamna ora zero ? Vocea de la Tokio I-a raspuns incet: Ora zero e 8 decembrie – 7 decembrie in Statele Unite – la Pearl Harbor. Acesta nu era singurul mesaj de acest fel decriptat de americani, insa era cu siguranta cel mai explicit.  Se pare ca inalti oficiali americani au stiut despre iminenta atacului si aproape ca i-au invitat pe japonezi sa intre in actiune. Motivul este unul simplu. Natiunea americana avea nevoie de un Dunkerque pentru a se destepta si a renunta la sentimentele sale izolationiste. Ca o stranie coincidenta, fonduri substantiale pentru scopul concret al producerii unei bombe atomice au fost aprobate pentru prima data cu exact o zi inaintea atacului. Congresman-ul american, Hamilton Fish, un reprezentant de seama al curentului neinterventionist, era de parere ca Roosevelt avusese dinainte cunostinta de planul japonezilor de a ataca Statele Unite, acuzatie pe care insa nu o putea dovedi. Cazul lui Fish nu este singular. Mai multi istorici revizionisti americani au adus argumente, conform carora Roosvelt ar fi urzit dezastrul de la Pearl Harbor. Pentru a raspunde la intrebarea daca presedintele Statelor Unite si colaboratorii sai au avut sau nu cunostinta despre intentiile Japoniei privitoare la momentul 7 decembrie 1941, au fost derulate o serie de investigatii.

Razboiul era in plina desfasurare cand diverse comisii de ancheta numite fie de marina, fie de ministerul de razboi incercau sa gaseasca vinovatii pentru catastrofa de la Pearl Harbor. Initial, atentia era mai degraba indreptata in directia amiralului Kimmel si a generalului Short, acestia fiind sefii militari din Hawaii. Primul a fost trecut in rezerva curand dupa atacul surpriza devenind un fel de tap ispasitor. Ulterior, scopul investigatiilor a fost intr-o oarecare masura deviat. De-acum nu se mai urmarea acuzarea sefilor militari din insulele Hawaii, ci elucidarea motivelor care au facut ca acestia sa nu primeasca de la Washington nici o informatie cu privire la intentiile agresive ale Japoniei si iminenta unui atac la Pearl Harbor. Opinia publica urmareste cu interes crescind aceasta problema, pentru ca, dupa moartea lui Roosvelt, opozitia republicana incearca sa discrediteze Partidul Democrat, care se afla la putere de 12 ani. Opt comisii de ancheta, dintre care doua numite de Congres au cautat un raspuns privitor la rolul jucat de Roosvelt in aceasta chestiune, concluzionind ca presedentia nu era in nici un fel implicata in declansarea ostilitatilor.

Mesajul presedintelui din 8 decembrie catre natiunea americana in care prezenta agresiunea ca pe un act miselesc si premeditat a starnit o uriasa indignare ce a mobilizat intreaga societate in efortul de a da o replica pe masura. “Aminteste-ti de Pearl Harbor” a devenit motto-ul americanilor si titlul celui mai popular cantec de razboi al tarii. In calitate de comandant suprem al armatei si marinei Roosvelt a ordonat masurile necesare pentru aparare. Congresul s-a grabit a doua zi sa aprobe declansarea razboiului cu 82 de voturi pentru, nici unul impotriva la Senat si 388 de voturi pentru, unul contra in Camera Reprezentantilor. La 11 decembrie acelasi an, Statele Unite se afla in razboi cu Germania si Italia.

BIBLIOGRAFIE

* * * Relatii internationale in acte si documente, vol.II (1939-1945), Editura Didactica si Pedagogica, 1976

Manchester William Adio, intuneric! Memorii din razboiul Pacificului, Editura Politica, 1986

Fish Hamilton Pearl Harbor, Yalta, Europa, Editura Venus, Bucuresti, 1993

Hanneman Mary L. Japan faces the world 1925-1952, Pearson Education Limited, 2001

Henshall Kenneth G. O istorie a Japoniei De la epoca de piatra la superputere, Editura Artemis, 2002

Lamont-Brown Raymond Kamikaze Japan’s suicide samurai, Cassell Military Paperbacks edition 2000

Lord Walter Pearl Harbor, Editura Politica, Bucuresti 1970

Jean-Jacques Servan-Schreiber, Sfidarea mondiala, Editura Politica, Bucuresti, 1982

Thomas Gordon Enola Gay, Editura Politica, Bucuresti, 1983

Hart Liddell Istoria celui de al doilea razboi mondial, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucuresti

Launay Jacques de Mari decizii ale celui de-al doilea razboi mondial, Editura Stiintifica si Enciclopedica vol. I, II, Bucuresti, 1988

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2011.

Voicu's RSS Feed
Go to Top