Voicu

Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga

Home page: http://hetel.ro

Posts by Voicu

Ţintarul, poveste veche

Originea jocului Ţintar sau Moară

Nine_Men's_Morris_with_dice_in_Libro_de_los_juegos

Imagine din culegerea spaniola Libro de los juegos (sec. XII)

Ţintarul sau Moară, cum i se mai zice, este unul dintre cele mai vechi jocuri de strategie din istorie. Este uşor de înţeles şi de procurat: o suprafaţă plană ca tablă de joc pe care desenezi 3 pătrate concentrice, 9 boabe de porumb (sau pietricele albe) şi 9 boabe de fasole (ori pietricele negre). L-am jucat cu bucurie în copilărie şi mi-am amintit de el cu totul întâmplător după o conversaţie cu o prietenă care mă rugase să-i sugerez nişte activităţi distractive pentru copii. Am găsit o cărticică cu regulile, pe care mărturisesc că nu mi le mai aminteam exact şi m-am pus pe citit. Aşa am aflat şi câteva amănunte interesante despre jocul denumit Ţintar sau Moară, pe care mă grăbesc să vi le împărtăşesc şi vouă.
Cine şi când l-a inventat nu se ştie. Cele mai vechi indicii descoperite ne duc în Egiptul faraonilor, acum mai bine de 3 000 de ani la zidul templului Ramesseum din Kurna. Există însă şi multe alte dovezi care arată că în antichitate, ţintar se juca în întregul bazin al Mediteranei, în Orient, dar şi în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei.
Ţintarul era foarte popular, după cum v-aţi dat seama, şi în Imperiul Roman. Pe zidurile sau pe podelele locuinţelor romane apare, scrijelită ori pictată, de multe ori, imaginea tablei de joc. Până şi Ovidiu, menţionează jocul, în Ars Amatoria (Artă iubirii) cartea III, una dintre cele mai vechi lucrări de literatură erotică. Acum 2000 de ani, ţintarul ajunsese, poate, odată cu marele poet latin şi în Dobrogea.
Ţintarul apare descris în secolul al XIII-lea şi într-o culegere de jocuri apărută la curtea lui Alphonse X al Castiliei, supranumit şi Cel Înţelept.
În opera lui William Shakespeare apare menţionat jocul, semn că ţintarul era popular şi în timpul reginei Elisabeta I. În Visul unei nopţi de vara, actul al II-lea, scena I, Titania se plîngea că ţintarul s-a umplut de noroi „The nine men’s morris is fill’d up with mud”.
Cu asta sper că v-am trezit interesul pentru acest joc. Cât despre reguli, consultaţi Wikipedia. Explicaţiile şi desenele sunt utile şi suficiente ca să va faceţi o idee.

Povestea Rembrandt-ului distrus de Carol II

Povestea tabloului pierdut al lui Rembrandt reprezintă o pagină uitată a istoriei noastre. S-a scris puţin în epocă pe acest subiect iar în anii comunismului se făcea rar referire la monarhie şi la Casa regală, că şi cum aceasta nu ar fi existat. Peste acest subiect puţin investigat de istorici am dat cu totul întâmplător admirând un tablou al lui Rembrandt Harmensz van Rijn (1606 – 1669). Aflată în Muzeul Naţional de Artă, Departamentul de Artă Europeană opera artistului olandez intitulată “Haman implorînd mila Estherei” este o pictură religioasă în stil baroc din a doua jumătate a secolului al XVII-lea (1665 probabil). În colecţia muzeului a ajuns în 1948 când autorităţile nou instalate de Moscova au confiscat (naţionalizat printr-un act al Consiliului de Miniştri) colecţia de tablouri aflată în Castelul Peleş. Tabloul este fără îndoială una dintre cele mai valoroase opere de artă aflate în patrimoniul statului român, constituind pandantul unui alt tablou al lui Rembrandt aflat la Muzeul Ermitaj. Nu voi vorbi despre compoziţie sau despre subiectul inspirat din Vechiul Testament (Estera 2:7).

rembrandt198

Haman implorînd mila Estherei

Cu puţin noroc lângă această operă fabuloasă ar fi stat astăzi şi perechea sa. Este vorba despre un al doilea tablou pictat de Rembrandt şi aflat tot în colecţia particulară a regelui Carol I (1866-1914). Realizat în stil baroc şi tot de inspiraţie religioasă, tabloul era intitulat “Botezul Sfântului Mauriciu”. Singurele informaţii consistente despre acesta ne provin din catalogul realizat de bibliotecarul regelui Carol I, Leo Bachelin publicat la Paris, la editorul Braun, într-o ediţie luxoasă. Aici se aflau reunite toate piesele importante aflate în colecţia regelui de la reşedinţele sale de la Sinaia şi Bucureşti. Colecţia lui Carol I provenea în principal din achiziţionarea în bloc a unui mare număr de piese din colecţia conţilor de Bamberg. Acest Bamberg îndeplinise funcţiile de consul al Germaniei la Genova şi Paris. Colecţionar împătimit, acesta reuşise să adune de-a lungul anilor o colecţie de tablouri extrem de valoroasă. Achiziţionase o parte din Galeria spaniolă a lui Louis-Philippe d’Orleans, opere din colecţiile nu mai puţin vestite ale Mareşalului Soult şi ale Marchizului de Las Marismas.

colectia-regala-de-pictura-8-728

Botezul Sfântului Mauriciu

Marele nostru ghinion este că “Botezul Sfântului Mauriciu” împodobea una dintre încăperile castelului Foişor din Sinaia. Foişorul era una dintre reşedinţele favorite ale lui Carol II. Castelul inaugurat înaintea Peleşului a servit ca reşedinţă lui Carol I şi Elisabetei. Câţiva ani mai târziu, Ferdinand şi regina Maria locuiseră şi ei acolo înaintea inaugurării Pelişorului. În 1932, după Restauraţie, noii locatari se numeau Carol Caraiman şi Elena Lupescu. La Foişor se dădeau chefuri monstruoase şi se organizau maratoane de poker toată noaptea la care participau membrii camarilei regale. În însemnările lui Carol din 1937 sunt consemnate chiar de el aceste întâlniri. E drept, jurnalul e din 1937.
18 martie: „partida de pocher cu Urdăreanu, cu Max/Auschnitt/şi Malaxa”.

21 martie: „la joc/de pocher/Gavrilă/Marinescu,/Max Auschnitt şi Urdăreanu”.

29 martie: „joc de pocher cu Max, Ghandi şi Urdăreanu”.

29 aprilie: „După masă la Duduia/pocher cu Urdăreanu, Max şi Nicu Condeescu”.
Pentru cine are curiozitatea să îi parcurgă însemnările trebuie spus că va mai găsi multe astfel de notiţe şi în anii următori. Participanţii la aceste jocuri ştiau foarte bine că este indicat să piardă pentru a capta bunăvoinţa suveranului şi a-şi asigura astfel contracte avantajoase cu statul. Dar să revin la anul 1932. Gurile rele spun că într-o noapte regele şi amicii săi, după ce au băut vârtos, au vărsat din neatenţie o sticlă de băutură pe covor. Şi tot din neatenţie, unul dintre invitaţi, ori poate chiar suveranul, a scăpat pe jos un chiştoc aprins. Castelul Foişor a fost cuprins de flăcări, în incendiu arzând mai multe opere valoroase. Cea mai importantă piesă era însă Rembrandtul despre care tocmai am vorbit. Foişorul a fost reconstruit între anii 1932-1933 pentru ca începând cu anii 60 să fie extins şi modernizat din ordinul lui Nicolae Ceauşescu.

Bibliografie

Al Busuioceanu, Colecţia regală de pictură în Boabe de grâu Revista de cultură, nr 5, mai 1932
Carol II, Însemnările zilnice, Casa de editura si presa Sansa srl, Buc., 1996
Ion Frunzetti, Capodopere ale lumii în muzeele româneşti, Almanah Ştiinţă şi tehnică 1968, pag.136-144

de Voicu Hetel

Legenda numelui Colentina

350px-Preziosi_-_Colentina_1
Pe la 1869 când Amedeo Preziosi realiza aceste minunate acuarele, Colentina nu era decât un sătuc la câţiva kilometri de Bucureşti capitala unei Românii apărută pe hartă cu doar un deceniu în urmă. Satul populat de colibe semiîngropate în pământ, străbătut de un râu care făcea ca zona să fie mai tot timpul mocirloasă era situat în estul oraşului între comuna Dobroeşti şi Floreştii de Sus. În ceea ce priveşte numele aşezării devenită azi cartier bucureştean, există o legendă.

Povestea spune că în timpul lui Matei Basarab în acele locuri s-ar fi dat o mare bătălie. La sfârşitul luptei voievodul l-ar fi întrebat pe spătar (comandantul cavaleriei): “Unde-i bătuşi spătare?” Spătarul ar fi răspuns: “Cole-n tină, Măria Ta”. Adicătelea, acolo în tină sau acolo în noroi, în mocirlă. Şi aşa locul bătăliei a căpătat numele de Colentina.
Cei mai mulţi dintre cei care au scris pe marginea acestui subiect vorbesc despre o luptă a lui Matei Basarab cu turcii, însă în secolul al XVII-lea când se spune că se petreceau aceste evenimente, turcii erau cei care impuneau domnitorii pe tronul de la Bucureşti. Asta nu înseamnă însă că legenda Colentinei nu ar avea un sâmbure de adevăr.

350px-Preziosi_-_Colentina_2
Matei Basarab ajunge domn în septembrie 1632, după mazilirea lui Leon Tomşa, când sprijinit de marii boieri intră în Bucureşti. Domnia trebuie însă să şi-o apare de un alt pretendent, Radu Iliaş. Acesta era sprijinit de tătari, de oastea Moldovei unde domnea tatăl sau, Alexandru Iliaş, precum şi de o parte a boierimii muntene. Bătălia pentru tronul Munteniei se dă lângă Bucureşti, “din jos de mănăstirea Plumbuita”, adică, taman pe unde se întinde azi cartierul Colentina. La 4 noiembrie 1632 are loc o primă confruntare când străjile lui Matei Basarab câştigă o lupta cu o parte din armata lui Radu Ilias. În ziua următoare cele două tabere se regrupează şi are loc lupta decisivă. Către seară, după o lupta crâncenă, mercenarii lui Matei Basarab se dovedesc mai tari şi lupta e astfel câştigată. Pe Matei Basarab îl aşteaptă o domnie de 22 de ani, până în 1654, timp în care a ridicat mai multe lăcaşuri de cult decât toţi predecesorii săi. Pentru Ţara Românească a fost o perioadă de relativă linişte şi prosperitate.
Dar Colentina, numită în vechime şi Olintina este citată în documente cu o jumătate de secol înaintea bătăliei de la Plumbuita. Provenienţa numelui rămâne aşadar o enigmă.
de Voicu Hetel

Adevăratul inventator al tiparului

53021441

Statuia lui Coster din Haarlem

Istoria este de multe ori nedreaptă. Există numeroase exemple de oameni de seamă căzuţi în uitare dintr-un capriciu al istoriei. Faptele şi întâmplările pentru care ar fi trebuit să fie reţinuţi au ajuns la noi trunchiat şi deformat dintr-un motiv sau altul, iar astăzi, cu toate eforturile istoricilor de a le reda locul cuvenit, în conştiinţa publicului s-a format o cu totul altă imagine. Iată şi câteva exemple: cazul lui Nero prezentat ca un scelerat incendiator al Romei, cazul lui Richard III portretizat de adversari ca un monstru, cazul lui Cristofor Columb prezentat drept descoperitor al Americii când vikingii ajunseseră acolo demult, cazul lui Paulescu inventatorul insulinei şi exemplele pot continua.
Dar să revin la tema articolului. La şcoală am învăţat că inventatorul tiparului în Europa şi cel căruia îi datorăm răspândirea în masă a scrisului este germanul Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg sau mai pe scurt, Johannes Gutenberg (1398-1468). Bineînţeles că tehnologia de tipărire nu era o noutate, în Orient, chinezii şi coreenii putându-se laudă cu sute de mii de cărţi tipărite la vremea când europenii tipăreau prima Biblie. Dar nu despre asta e vorba. În Europa, adevăratul inventator al tehnicii de tipărire este Laurens Janszoon Coster. Documente provenind din surse ştiinţifice olandeze, prezentate pentru prima dată într-o expoziţie la Lille, în anii 60 ai secolului trecut au pus problema inventării tiparului pe bătrânul continent.
Laurens Janszoon Coster s-a născut după toate probabilităţile în jurul anului 1370 într-un oraş numit Haarlem pe teritoriul Olandei de astăzi. Olandezii consideră că el este adevăratul inventator al tiparului şi cel nedreptăţit în faţa istoriei. A fost o figură importantă a oraşului său deţinând funcţii importante precum cea de intendent al bisericii, sfetnic şi trezoriei. Moare în jurul vârstei de 70 de ani în timpul ciumei care devastează Haarlemul în anii 1439-1440. Potrivit istoricilor olandezi, el ar fi realizat primele tipărituri în jurul anului 1430, deci cu un sfert de veac înaintea lui Gutemberg. S-a păstrat o lucrare cu conţinut religios din care mai există trei exemplare. (după Almanah Ştiinţă şi tehnică 1968, pag 146) La moartea lui Coster, unul dintre elevii săi ar fi fost răpit şi transportat în Germania, la Mainz, unde în 1455 s-a tipărit vestită Biblie. Desigur că ceea ce am prezentat este o ipoteză, lucrurile nefiind pe deplin elucidate.
O relatare despre invenţia lui Coster datează de la 1567, când un anume Hadrianus Junius, cunoscut şi ca Adriaen de Jonghe, povesteşte în “Batavia” cum, în jurul anului 1420, Laurens Janszoon Coster a început să cioplească litere din lemn de fag pentru amuzamentul nepoţilor săi. Jucându-se a observat că acestea lăsau urme pe solul nisipos. Pornind de la această observaţie a realizat o cerneală rezistentă şi a deschis primul atelier de tipografie. Cu ajutorul ginerelui său, Thomas Pieter, va tipări Speculum Humanæ Salvationis. Mai târziu, caracterele mobile din lemn aveau să fie înlocuite cu unele mai rezistente din plumb sau cositor. Şi acum vine partea cea mai interesantă a poveştii. Unul dintre asistenţii săi se numea Johann Fust sau Faust. Acesta se ocupa în principal cu modelarea literelor şi cunoştea în întregime secretul lui Coster. În preajma morţii acestuia, Faust, fură presă, literele şi le duce la Mainz unde îşi înfiinţează propria tipografie.

atelier tipografic medieval

atelier tipografic medieval

Contestatari ai teoriei expuse mai sus sunt destui mai ales că, după câte am citit, nu ar există totuşi nicăieri în lume o carte tipărită de Coster. Olandezii însă şi în special locuitorii din Haarlem sunt absolut convinşi că Laurens Jansz Coster a inventat tiparul cu 16 ani înaintea lui Gutemberg. În şcoală, copiii olandezi învaţă acest lucru şi nu puţine sunt locurile (străzi, pieţe, statui etc) care îi cinstesc memoria.
de Voicu Hetel

Zece lucruri pe care nu le ştiai despre ordinele cavalereşti

1 Ordinele cavalereşti îşi au rădăcinile în Orient

Cavaler ospitalier

Cavaler ospitalier

Cum au apărut principalele ordine cavalereşti?
Există o strânsă relaţie între religie şi apariţia acestor organizaţii militare. Ceea ce le uneşte este Ierusalimul. Oraşul Sfânt, locul în care murise şi înviase Christos reprezenta de secole pentru creştinătate un loc de pelerinaj dar şi un important simbol. Atunci când acest loc a încăput pe mâinile musulmanilor iar pelerinajele au devenit imposibile ca urmare a masacrelor înfăptuite de musulmani, în occidentul medieval profund credincios a apărut semnul revoltei. Atunci când papa Urban al II-lea a chemat lumea la luptă, în 1095, acesta nu era decât apelul unei lungi serii de veşti şi apeluri venite din Ţara Sfântă. La capătul a trei ani de călătorie, cavaleri, nobili şi oameni simpli reuşesc în mod surprinzător să cucerească Ierusalimul. Pentru că luptau sub semnul crucii, au primit denumirea de cruciaţi iar acţiunea lor a devenit cunoscută în istorie drept prima cruciadă. Pentru a asigura securitatea pelerinilor creştini, pentru a le veni în ajutor şi de a-i îngriji au apărut mai întâi ordinul ospitalierilor în 1113 iar câteva luni mai târziu, ordinul templierilor. Un al treilea ordin este cel al cavalerilor teutoni. Ordinul este înfiinţat în 1120 de către un nobil german ajuns în Ierusalim împreună cu soţia sa. Ei încep prin a înfiinţa un spital pentru pelerini. Deşi iniţial depind de ospitalieri, ordinul este finanţat de Lubeck şi Bremen. La sfârşitul secolului al XII-lea, la insistenţele arhiepiscopului local, personalul spitalului se constituie în ordinul cavalerilor teutoni.

***

2 Cum deosebeşti un ospitalier de un templier şi de un teuton?

scan0003

Cavaler teuton

Confuziile între cele trei ordine cavalereşti sunt frecvente şi nu de puţine ori am întâlnit în reviste sau în mediul online articole despre ospitalieri ilustrate cu templieri, ori poveşti despre masoni împletite cu imagini cu teutoni. Ce au în comun toate cele trei ordine în privinţa vestimentaţiei le face ce e drept foarte asemănătoare. Confuzia provine în principal de la faptul că toate aveau o cruce mare pe îmbrăcăminte.
Se cunosc circa 400 de forme de cruci dintre care cele mai răspândite sunt crucea Tau în forma literei T, crucea latină/catolica cu braţe inegale, crucea greacă ortodoxă, cu patru brate egale, crucea slavă/rusească cu şase braţe inegale, crucea celtică, cu cerc în mijloc, crucea Sfântului Andrei, în formă de X etc. Crucile ordinelor cavalereşti au şi ele forme speciale.
Cavalerii ospitalieri cunoscuti astăzi şi sub denumirea de Cavalerii de la Malta posedă pe uniformă crucea de Malta, numită şi crucea cu opt colţuri. Crucea malteză este albă pe fond negru, iar cele opt colţuri reprezinta binecuvantarea şi sunt alcătuite din alăturarea a patru vârfuri de săgeată. Crucea Malteză este un simbol al protecţiei, un semn de onoare.
Cavalerii templieri sau sărmanii soldaţi ai lui Christos puteau fi recunoscuţi după hainele albe cu o cruce roşie, distinctivă, fiind printre cei mai bine echipaţi, antrenaţi şi disciplinaţi războinici.
Cavalerii teutoni erau îmbrăcaţi într-o mantie albă având o cruce neagră pe piept. Unele unităţi de cavaleri purtau o cască ornată pentru a-i îngrozi pe duşmani.
***

3 Masonii sunt urmaşii templierilor?

O legendă spune că ultimul mare maestru templier Jaques de Molay intuind că ordinului său i se apropie sfârşitul i-a încredinţat nepotului său contele de Beaujeu secretul, relicvele şi tezaurul Templului. După lichidarea în mod brutal a templierilor, cei scăpaţi de lăcomia regelui Franţei şi a papei Clement V, îl aleg mare maestru pe Beaujeu. La moartea sa , i-a succedat Aumont, templier refugiat în Scoţia.
Michel de Ramsay, un propagator al francmasoneriei de rit scoţian în Franţa face legătura între această mişcare şi templieri. El avea să arate că adevăraţii fondatori ai francmasoneriei au fost cruciaţii. La jumătatea secolului al XVIII-lea un anume baron von Hund explică orignile francmasoneriei în cartea sa Despre regimul strictei observante. Potrivit lui, după sfârşitul tragic al cavalerilor, maestrul de Auvergne s-a refugiat în Scoţia unde se adună toţi ceilalţi fugari. Ca să scape de urmăritori toţi veniseră deghizaţi în zidari. În franceză macon înseamnă zidar şi de aici denumirea de francmason, adică zidar liber. Alte rituri masonice se vor distanţa de această teorie, dar templierii au fost receptaţi de masoni cu simpatie.
***

4 Templierii aveau relaţii cu un alt ordin derivat din islamism!

Este vorba despre Fraţii ordinului Ismailia care avea scopuri şi raţiuni de existenţă similară lor. Fraţii ordinului erau conduşi de un Maestru, şeicul Djebel, titlu ce se traduce prin “Bătrânul de pe munte”. Când ordinul templierilor a fost lichidat de Filip cel Frumos, s-a răspândit o legendă menită să le înfiereze memoria. Conform acesteia pritenii lor islamici erau obligaţi să fumeze de către Djebel, haşiş spre a le creşte curajul în luptă. În arabă, păzitor se traduce prin assas cu pluralul assacine iar cuvântul hachaichia îl desemnează pe ce cel intoxicat cu haşiş. Călugării au fost porecliţi de francezi assassin, adică o stâlcire a denumirii de consumatori de haşiş. Şi uite aşa a apărut în limbile moderne termenul de asasin.
***

5 Sfârşitul stăpânirii cavalerilor în Orient se datorează în mare măsură bolilor.

Teutoni

Teutoni

Conform spuselor lui Charles Creighton (1847 –1927), un medic, autor faimos pentru lucrările de istorie medicală dar şi controversat datorită unora dintre opiniile sale, cruciaţii secolelor XI-XIII nu au fost înfrânţi atât de iataganele sarazinilor, cât de ostila bacterie a dizenteriei, precum şi de alte epidemii”, vara primei cruciade din 1090 fiind descrisă ca fiind extrem de călduroasă şi prevestitoare de boală”.
Dizenteria caracterizată printr-o diaree galopantă apărea din cauza condiţiilor precare de igienă în care trăiau şi al obiceiurilor proaste ale acestor călugări soldaţi. Aceştia se uşurau pe unde apucau, mâncau nespălaţi, beau apă fără să o fiarbă, cât despre haine, ei bine, omul simplu medieval, nu se putea lăuda cu garderobe prea bogate. În rândul cruciaţilor, estima expertul britanic, dizenteria ar fi făcut ravagii, nu mai puţin de 12.500 dintre aceştia murind.
***

6 Templierii, ospitalierii şi teutonii erau prieteni?

Aţi putea crede că între slujitorii crucii, fie că se numeau templieri, teutoni ori ospitalieri domnea, în Ţara Sfânta o armonie deplină. Doar serveau aceleaşi idei şi principiile după care se ghidau erau similare. Fals! Încă din timpul celei de-a şasea cruciade teutonii şi templierii intră în conflict.
Fondat după modelul ordinelor ospitalierilor şi al templierilor, Ordinul Cavalerilor Teutoni este esenţialmente naţional. Teutonii care deţin importante domenii în Ţara Sfântă, la Mediterana dar şi în Germania sunt înainte de toate fideli împăratului german Frederic al II-lea de Hohenstaufen. Apariţia ordinului a provocat un imens scandal în Occident căci spiritul cruciadelor nu era legat de vreo naţiune sau de vreun conducător anume. Împăratul germanic Frederic al II-lea fusese excomunicat de Papă aşa că în momentul în care acesta se încoronează ca rege al Ierusalimului, la ceremonie participă doar cavalerii teutoni, ospitalierii şi templierii refuzând acest lucru. În consecinţă, reprezentantul papei interzice accesul în Oraşul Sfânt iar regele va reacţiona asediind castelul templierilor de la Accra.
***

7 Cavalerii templieri pun bazele sistemului bancar?

Atunci când plecau la drum pelerinii preferau să nu-şi ia cu ei avuţia de teamă că ar putea să fie jefuiţi. Templul avea însă case deschise în numeroase ţări de-a lungul drumului. Călătorul încredinţa suma la plecare celui mai apropiat lăcaş şi primea în schimb o scrisoare de adeverinţă cu ajutorul căreia îşi recupera banii la destinaţie. Aşa apare ceea ce în limbaj bancar poartă denumirea de cambie dar şi cecul bancar. Beneficiind de numeroase sucursale, de o pază militară eficientă, de o bună reputaţie, templierii îşi capătă repede reputaţia de adevăraţi bancheri ai Europei medievale. De la sfârşitul secolului al XII-lea Templul avea să devină depozitarul tezaurului regal al Franţei..
***

8 Cavalerii mari amatori de chiolhanuri şi femei?

Cavalerii primelor cruciade au fost fără îndoială sursă de inspiraţie pentru curentul romantic. Cavalerul fără de pată şi prihană este însă doar un mit Documentele existente ne permit să ne facem o părere despre cum erau în realitate teutonii, ospitalierii şi templierii. Membrii ordinelor nu aveau voie să se căsătorească, să aibă avere, dar nu erau obligaţi la abstinenţă şi posturi. Ba din contra, li se recomanda să-şi menţină vigoarea prin toate mijloacele, în primul rând, mâncând pe săturate.
***

9 Templierii la originea unei superstiţii?

Jacques de Molay

Jacques de Molay

Cea mai populară superstiţie este legată de numărul 13. Numărul prim 13 aduce noroc sau ghinion, iar ziua de vineri 13 e mama tuturor ghinioanelor. Pentru amatorii de fantasmagorii şi de teorii ale conspiraţiei, cartea lui Dan Brown “Codul lui da Vinci” oferă o explicaţie asupra originii superstiţiilor legate de vineri 13. Potrivit romanului ghinionul a pornit când în ziua de vineri 13 octombrie 1307, s-a declanşat prigoana împotriva cavalerilor templieri. Conducătorii ordinului militar călugăresc şi mulţi dintre membri au fost arestaţi din ordinul regelui Franţei, Filip al IV-lea şi acuzaţi de erezie, trădare şi o mulţime de alte lucruri, totul din dorinţa regelui de a pune mâna pe uriaşa avere acumulată de aceştia. Adevărul este că până la începutul secolului XX ideea că numărul 13 şi ziua de vineri sunt aducătoare de nenoroc există, însă ,în conştiinţa publicului, nu există noţiunea de vineri 13. Meritul pentru aducerea în atenţie a acestei superstiţii, răspândită ulterior până la saturaţie de mass media, îi revine unui prozator american, astăzi complet uitat, numit Thomas W. Lawson. Acesta a publicat la 1907 o nuvelă botezată “Vineri 13”.

***

10 Primele fapte de arme ale templierilor sunt departe de imaginea pe care o avem azi despre ei.

Sigur că atunci când te gândeşti la templieri şi la luptele date de ei îţi vin în minte bătăliile împotriva sarazinilor în Orient, fapte de vitejie, rezistenţă eroică etc. Cu toate acestea cea mai veche luptă despre care avem informaţii a avut loc, în mod cu totul surprinzător, în Portugalia şi nicidecum în Ţara Sfântă. Evenimentul se petrecea în 1132 în regiunea Grayana şi în provincia La Marche.
În Ţara Sfântă prima luptă dată de templieri, despre care ni s-au păstrat amănunte, are loc în anul 1138. Sfârşitul este unul cum nu se poate mai tragic. Templierii pun stăpânire pe oraşul Teqoa, după cum relatează Guillaume de Tyr, dar turcii care doar se retrăseseră strategic, se regrupează şi revin în oraş provocând un măcel îngrozitor.

Bibliografie

*** “Bolile mileniului” în Ştiinţă şi tehnică, an LII, nr. 1-2
Pallada Carmen Crucea că simbol divin al lumii Revista Crucea Malteză Ospitalieră an I, nr. 1 martie 2013, Iaşi
Pernoud Regine Templierii Cavalerii lui Christos, Editura Univers, 2008
Pernoud Regine Templierii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2015.

Voicu's RSS Feed
Go to Top