Voicu

Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga

Home page: http://hetel.ro

Posts by Voicu

Documente privind istoria aromânilor – Statutul social al pastorilor vlahi de la Muntele Athos

Documentul reprodus mai jos datează de la sfârşitul secolului al XI-lea, din vremea împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118). În text este semnalată prezenţa păstorilor aromâni la Muntele Athos, precum şi drepturile, privilegiile şi obligaţiile pe care aceştia le au faţă de stăpânirea bizantină şi faţă de mănăstiri.

 Vlah_Woman_Katerini-Larissa_IWW

“Domnia mea a fost înştiinţată de către cinstită mănăstire a Sfântului Atanasie de la Sfântul Munte Athos că nişte cumani, care locuiesc în Moglena , se urcă pe înălţimile Puzuchia din preajma lor, aflate în stăpânirea mănăstirii, fac acolo stâni pentru turme şi pasc ţinuturile acelea fără nici o piedică, refuzând să plătească cuvenita zeciuială pentru animalele lor. Dacă este aşa, atunci domnia mea porunceşte încasatorilor de dări din Moglena ca, în lumina hotărârii de faţă a domniei mele, să-i silească în toate chipurile să plătească mănăstirii Sfântului Atanasie toată datoria cuvenită din zeciuială sau altă dare, măcar că până acum şi până la hotărârea de faţă a domniei mele au cutezat să facă altfel. Deci să nu le îngăduie să-i socotească pe vlahii şi bulgarii altora drept oamenii lor, ci pe toţi aceştia să-i ceară drept parte cuvenită amintitei mănăstiri, după datina statornicită. Dacă nu se vor arăta binevoitori în toate acestea, ci vor încerca din nou să ia ceva în stăpânire sau să scutească de dări pe vlahi şi bulgari, după obiceiul nedrept de până acuma, atunci să fie alungaţi de pe înălţimile luate cu sila, chiar şi fără voia lor. Dacă şi după aceea vor folosi în chip abuziv accesul înălţimilor sau orice alt lucru dăunător amintitei mănăstiri, împotriva hotărârii domniei mele, atunci să fie pedepsiţi după lege şi dreptate. Dar dacă pleacă după înălţimi şi vlahii în neînţelegere cu amintita mănăstire şi le sunt strâmtorate turmele la păşunat şi de aceea, de mare nevoie, îşi pasc turmele pe locurile legiuite ale Moglenei, atunci domnia mea hotărăşte să-şi pască cu totul netulburaţi animalele de orice fel în provincia Moglena, fără să plătească nici o dare şi fără să fie împiedicaţi sau alungaţi de perceptorii provinciei, de militari sau de cumani. Dacă va încerca să facă cineva ceva împotriva hotărârii domniei mele, oricine ar fi el, va avea mare supărare din partea autorităţii imperiale. Deci aceşti vlahi ai mănăstirii Sfântului Atanasie, cum am spus, îşi vor paşte toate turmele pe locurile legiuite ale provinciei Moglena, începând de acuma şi pentru totdeauna, fără să fie supăraţi sau ameninţaţi şi fără să li se ceară vreo dare pentru o datorie oarecare. Ba chiar şi cele două stani, adică cea stăpânită de Stan, numită Râmniţa şi cea gospodărită de copiii lui Radu cel Şchiop şi ai lui Peducel, apoi cele deţinute de vlahii acestei mănăstiri pe înălţimea obştească de la Craviţa, şi pe acestea porunceşte domnia mea să le ţină tot ei fără să dea vreo dare, şi fără vreo ameninţare sau supărare din partea cuiva, căci i-a fost acordat amintitei mănăstiri ca orice fiinţă ce ţine de dânsa cu dare pe stână, cu zeciuială şi cu orice bir cerut după datină de la stânile aflate pe amintita înălţime. Deci cel care are grijă de strange dărilor din această provincie a Moglenei în persoana prea venerabilului sebast şi chartular kyr Theodor Choumnos, în virtutea prezentei hotărâri a domniei mele, va preda aceste două stâni către amintita mănăstire a Sfântului Atanasie printr-o decizie întărită, pentru ca în temeiul acesteia să le ocupe vlahii aflaţi în dependenţa ei ca păşune pentru animalele lor de orice fel, fără a fi tulburaţi, jigniţi sau îndepărtaţi şi fără să dea nici un fel de dare, după cum am spus mai sus. Apoi, cum am amintit, dacă există în ţinutul Chostiane, dependent de mănăstirea Sfântului Ioan Prodromul, şerbi (douleutai)  în afara mănăstirii, neinclusi în decizie şi pe aceştia să îi considere ca scutiţi cei care se ocupa de încasarea dărilor din provincia Moglena; mai mult chiar, deşi domnia mea a trecut în mod voit dintre cumani ca şerbi ai ei, i-a dăruit şi pe aceştia mănăstirii Prodromos, aşadar cel care se îngrijeşte de încasarea dărilor din provincial Moglena să-i includa printr-o decizie la această mănăstire Prodromul, împreună cu moara aflată în regiunea stânei, spre a stăpâni şerbii lor şi moara fără nici o piedică şi supărare şi fără nici un amestec din partea puterii civile; în locul celor predate acestei mănăstiri, să le fie daţi alţii. Şi pentru ştiinţă va fi arătat prezentul decret al domniei mele cancelariilor respective, apoi el va fi încredinţat mănăstirii Sfântului Atanasie spre păstrare veşnică.

Dat în luna februarie, indictionul 2, cu slove roşii ale mâinii imperial şi divine, cu pecetea obişnuită de ceară prin mijlocirea lui Theodor Matzuca; apoi îndreptat spre cancelariile marelui logofăt în luna martie, indictionul 2, anul 6602 (1094), îndreptat mai departe spre cancelaria asesorului în luna martie, indictionul 2, îndreptat în continuare spre cancelaria secretarilor acestuia. Am comparat prezentul decret cu originalul şi l-am semnat

Mitropolitul preasfintei mitropolii a Thessalonicului, Ioannes”.

 

Text preluat din Fontes Historiae Daco-Romanae IV, Bucureşti 1982, pag 29-31

© Copyright Hetel.ro 2016.

Avatarurile teatrului în educaţia timpurie

Cu 10 ani în urmă teatrul pentru copii sub 3 ani era aproape de neimaginat. Teatrul însemna cuvânt, mesaj, sens, acţiune. Un teatru fără text şi fără o poveste era un non sens. În acest moment am reuşit să aducem pe piaţă acest concept de teatru 0-3. Un teatru care înseamnă noţiune, gest, simbol, senzaţie, emoţie, culoare. Faptul că există din ce în ce mai multe producţii, variate, că ele sunt incluse în repertoriul teatrelor importante ca Teatrul Ion Creangă, face ca publicul să ştie că pe piaţă există o astfel de ofertă. Categoria de vârstă mică, este o categorie pretenţioasă de spectatori dar şi o categorie vitregită, pentru că pentru ei, oferta de distracţie este foarte redusă. Am făcut să se întâmple evenimente în creşe şi în grădiniţe, creând o cerere şi o nevoie de îngrijire artistică şi pentru copiii mici. Se consideră că doar copiii cei mari au nevoie de un act artistic, cei care “înţeleg“ ceva, cei mici având nevoie doar de îngrijire. Noi am reuşit să aducem în viaţa lor şi această idee de a fi îngrijiţi şi din punct de vedere estetic şi artistic. Dacă în ultima vreme se pune accent pe ceea ce învaţă copilul mic, pe noţiunile pe care le deprinde, noi am stabilit să se pună accentul şi pe o latura estetică. Teatrul şi actul artistic presupune o latură estetică, un “ceva frumos” care ajunge la copil. Scopul este ca un copil mic să deprindă şi noţiuni de estetică şi de frumos, nu doar noţiuni intelectuale.

Culori (2016) spectacol produs de compania Teatrul din Podul Meu pentru copii cu varsta intre 1 si 3 ani.

Culori (2016) spectacol produs de compania Teatrul din Podul Meu pentru copii cu varsta intre 1 si 3 ani.

Teatrul pentru copii foarte mici funcţionează în condiţiile respectării unor reguli clare pe care noi le-am identificat. În primul rând legat de spectacol, de actul artistic am remarcat că:

–              actorul este nevoie să aibă o atitudine prietenoasă. Nu e necasar doar să fii un actor bun, e o atitudine de acceptare a copilului, un fel real de a fi. Pentru că în aceste spectacole nu te poţi ascunde în spatele unui personaj, e nevoie ca actorul ca om să fie o persoană vie. Copilul va privi actorul mereu în ochi. Actorul şi spectatorul sunt la nivel egal, astfel încât micii spectatori pot identifica adevăratele trăiri ale actorului. Aşa cum copilul priveşte în ochii părintelui şi învaţă să recunoască emoţiile, aşa va privi şi în ochii actorului şi îi va recunoaşte de aproape umanul;

–              acţiunea este nevoie să fie simplă, clară. Copiilor le plac lucrurile în mişcare, lucrurile care se transformă, care strălucesc, care foşnesc, care luminează. Lumea copilului este o lume în mişcare. De fapt mişcarea, acţiunea şi privirea sunt cele care jalonează o lume şi care îi prezintă copilului realitatea.

–              cuvântul, textul şi coerenţa căutată sunt uneori inutile. În teatrul pentru adulţi ne întrebăm mereu “care e scopul acţiunii” sau “unde duce această acţiune”. În teatrul 0-3 aceste întrebări pot să nu îşi aibă sensul. Copilul acţionează pentru pura plăcere a acţiunii iar înlănţuirea logică nu este întotdeauna utilă pentru el. Faptul că un scaun devine elefant şi apoi televizor poate fi uşor halucinant pentru un adult dar este fascinant pentru un copil.

–              culorile şi muzica sunt suporturi extraordinare pentru acţiune. Copiilor le plac culorile şi sunetele. Muzica susţine acţiunea. Muzica nu are rolul de a-i linişti pe copii ci dimpotrivă, de a-l antrena în actul artistic, de a-l atrage, de a-i reţine şi solicită atenţia

–              acţiunea prea lungă sau prea scurtă. Am constatat că de multe ori este necesar că aceste spectacole să fie prezentate sub formă de atelier în creşe sau în grădiniţe. Uneori lucruri despre care eram convinşi că le vor plăcea copiilor, îi plictisesc, în timp ce lucruri pe care noi le ignorăm cum ar fi fosnitul unei hărţii sau căderea unei pene îi fascinează. Am constatat că un copil se poate uită 2 minute cum cad nişte pene dar nu bagă în seama alte acţiuni pe care noi adulţii le considerăm coerente şi amuzante.

Din punct de vedere tehnic am observat că e nevoie să:

–              existe un anunţ clar pentru părinţi, în care li se explică faptul că vor participa la un act artistic şi că e nevoie ca cel mic să fie ţinut departe de spaţiul scenic;

–              existe o delimitare oricare ar fi ea, linie, pernă, culoare, între spaţiul de joc şi spaţiul spectatorului. Este delimitarea între “înăuntru şi afară”, o delimitare firească. Lipsa ei produce bulversare atât în rândul copiilor cât şi în rândul părinţilor.

–              existe un timp limitat, concentrarea copiilor nu poate depăşi 30 maxim 40 de minute. Chiar dacă pare că e un spectacol prea scurt, e bine să ţinem seama de cei cărora ne adresăm şi de cerinţele specifice vârstei.

–              să nu existe schimbări bruşte şi violente, întuneric brusc, muzică bruscă, apariţii bruşte. Copilul are nevoie de un timp pentru a identifica noul, astfel încât orice apariţie trebuie făcută treptat.

–              să se ţină cont de vârsta copilului, prezenţa unor copii mai mari, de exemplu, nu este întotdeauna benefică. Am constatat că un copil mai mare, uneori, se poate plictisi pentru că ceea ce se prezintă pe scenă se adresează unei alte etape de dezvoltare pe care el a deposit-o. Deşi un an pare puţin, e o diferenţa majoră între un copil de 3 ani şi unul de 4 ani.

Documente privind istoria aromânilor – Păstori vlahi la Muntele Athos

Pastor vlah imortalizat de fratii Manakia

Pastor vlah imortalizat de fratii Manakia

Documentul reprodus mai jos a fost redactat spre sfârşitul secolului al XII-lea dar informaţiile oferite se referă la evenimente de la începutul aceluiaşi veac[1]. Teritoriile bizantine cunoscuseră un puternic proces de disoluţie dar venirea pe tronul de la Constantinopol a dinastiei Comnenilor a oprit decăderea imperiului şi pentru o bună bucată de timp, acesta şi-a recăpătat în bună măsură strălucirea de odinioară. La vremea când se petreceau acestea, domnea Alexios Comnenul (1081-1118). Datorită slăbiciunilor interne ale aparatului de stat, acesta s-a văzut silit încă de la început să ia o serie de măsuri precum introducerea “pronoiei” şi a “apanajului” pe plan intern, precum şi a unor concesiuni economice pe plan extern menite să-i consolideze finanţele şi relaţiile cu aliaţii. Pronoia şi apanajul sunt reforme care se referă la acordarea cu titlu viager în cazul primeia şi cu titlu ereditar în cazul celei de-a doua a unor terenuri împreună cu ţărani dependenţi unor persoane. Acestea erau scutite de taxe dar trebuiau să participe la eforturile militare ale împăratului. În felul acesta se producea o descentralizare a statului dublată de un proces de feudalizare. În cazul vlahilor, pe aceştia îi găsim ca “douloparoikoi”, mai exact un fel de şerbi ai mănăstirii Sf. Atanasie. Ei sunt scutiţi de dări faţă de stat, dar plătesc mănăstirii.

În document aflăm câteva amănunte interesante care ne ajută să ne facem o idee cu privire la modul de viaţă şi la obiceiurile aromânilor. Îi aflăm în primul rând ca o populaţie mereu în mişcare având ca îndeletnicire principală oieritul. Sunt şi negustori după cum se deduce uşor din text. Le oferă monahilor stofe, fructe, legume şi fac pâine, deci au cereale şi toate acestea provin cel mai probabil din schimburi cu alte comunităţi. Cel mai interesant fapt este însă acela că femeile vlahe sunt îmbrăcate în straie bărbăteşti şi fac munci cu care se îndeletnicesc în general doar bărbaţii. Explicaţia nu este cu siguranţă aceea pe care o dă autorul textului, ci mai degrabă dorinţa de a nu fi pângărite dar şi pentru că nu duc o viaţă sedentară, ceea ce nu le permite traiul obişnuit al unor femei din acele timpuri. Şi tot din text deducem că aromâncele sunt singurele femei care au ajuns la Sfântul Munte în ultimii aproape 1000 de ani.

“Spunea monahul Ioan Trachaniotes că cele petrecute la Sfântul Munte mai înainte şi de la început, adică cele întâmplate înainte de hotărârea patriarhului şi după hotărâre, au fost scrise nu numai de monahul Leontios episcopul, ci şi de mulţi alţi sfinţi părinţi. Ele se înfăţişează spre ştiinţă în felul acesta.

                După alungarea turmelor şi vlahilor din Sfântul Munte în loc să mulţumească lui Dumnezeu că a îndepărtat o urgie mare şi vătămătoare, că prin pedepsire, Dumnezeu ne-a venit în sprijin şi a curăţit Sfântul Munte, muntele ales de Dumnezeu spre a locui într-însul, ei se jeluiau încă şi mai tare şi se băteau cu pumnii în piept. Şi era în Sfântul Munte frământare mare ca în Egipt. Îşi aminteau de hrana îmbelşugată din Egipt, de cărnuri şi de căldările de gătit, de ceapă, usturoi şi pepeni, căci părinţii de la Athos nu mai puteau uita binefacerile vlahilor: bucuriile şi întâlnirile, laptele, brânzeturile şi lâna, ospeţele, schimburile de servicii şi afacerile cu ei, adică dintre vlahi şi monahi, apoi beţiile diavoleşti care au apărut până la urmă. Intrase diavolul în inimile vlahilor, întrucât aveau cu dânşii şi femeile lor, îmbrăcate în straie bărbăteşti ca păstorii; păşteau turmele, slujeau mănăstirilor, aduceau călugărilor brânză, lapte şi stofe, făceau pâine în paraclisele mănăstirilor şi erau, ca să zic aşa, şerbii (douloparoikoi) şi slujitorii îndrăgiţi ai monahilor…

                Vlahii erau în număr de trei sute de familii, iar împăratul zicea că sunt unităţi supuse patriarhului, deoarece hotărâse de multe ori să le impună zeciuială, dar nu izbutise acest lucru din pricina conducătorilor de provincii, spre a nu îngreuna mănăstirile şi supăra pe monahi”.

Textul a fost preluat din lucrarea “Die Haupturkunden fur die Geschichte der Athoskloster grosstenteils zum ersten Male herausgegeben und mit Einleitungen versehen”, autor Ph. Meyer, apărută la Leipzig în 1894, paginile 163-165.

Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2016.



[1] Un articol citit pe net plasa actiunea in 1088  vezi linkul aici 

Cum se fabrică un papirus?

640px-Papyrus_plant

Cyperus Alopecuroldes, planta din care se obtinea papirusul regal

Vreme de 5000 de ani, papirusul a fost utilizat în Egipt ca suport pentru scriere. Succesul de care se bucura această invenţie era atât de mare încât, papirusul era exportat pe scară largă în tot bazinul mediteraneean şi chiar mai departe, un fragment de papirus fiind descoperit chiar şi în ţara noastră în anul 1959. Modul său de fabricaţie era un secret bine păstrat iar faraonii instituiseră monopol de stat asupra producerii sale.

Înainte de toate, trebuie spus că papirusul este numele unei plante ce putea fi întâlnită în antichitate în Egipt, Sudan, Ciad, Etiopia şi în alte ţări din Africa centrală. Planta este denumită de băştinaşi uadj, adică verdeaţă sau tinereţe. Cei care o denumesc papyros sunt grecii. Se presupune că este o transpunere a expresiei “pa-pero” care înseamnă în egipteană “cel regesc” sau “cel al palatului”. Expresia se referă, după cum v-aţi dat seama, la faptul că producţia de hârtie din papirus era monopol de stat şi doar palatul avea dreptul să o producă. Din cultivarea papirusului se obţineau două recolte pe an dar în Egipt, specia existentă acolo, graţie şi Nilului, asigura o recolta odată la fiecare 40 de zile. Pentru producerea papirusului se foloseau cel puţin două tipuri de plante. Aşa numitul papirus regal întrebuinţat de faraoni şi de clasa sacerdotală era obţinut din Cyperus Alopecuroldes. O altă specie denumită Cyperus Ceperaceae, existentă în ţările vecine Egiptului era folosită pentru a produce aşa numitul papirus popular.

Papyrus2

Pe foaia de papirus, scribii egipteni scriau pe o singura parte. Cand nu mai aveau nevoie de ele, papirusurile erau refolosite si in alte scopuri precum procesul de mumificare.

După recoltare, tulpina plantei, care măsura trei metri, era mai întâi decojită şi apoi tăiată în fâşii subţiri longitudinale de lungimea dorită. Timp de 6 zile erau păstrate în apă eliminându-se astfel glucoza şi alte substanţe solubile. Lamelele care deveneau astfel flexibile erau aşezate pe bucăţi de pânză din bumbac acoperită cu o altă bucată de stofă, în rânduri suprapuse numai câţiva milimetri la margini, pe orizontală şi pe verticală. Peste acest aranjament se punea o altă bucată de bumbac şi o altă bucată de stofă şi totul era vârât sub o greutate (ori presă) de 3 tone şi jumătate. Din cinci în cinci ore, stofa şi bumbacul erau înlocuite pentru a se asigura perfecta absortie a umezelii. După alte şase zile, papirusul era gata şi numai bun pentru scris. Metoda a rămas neschimbată vreme de mii de ani, o descriere a acesteia regăsindu-se în scrierile lui Pliniu cel Bătrân.

Până în jurul anului 1000 d. Hr. hârtia obţinută din papirus a jucat un rol important, fiind înlocuită din secolul al X-lea de o invenţie a chinezilor: hârtia obţinută din celuloză.

Să nu credeţi însă că singura întrebuinţare a plantei era cea menţionată mai sus. Din ea se făceau mobilă, rogojini, coşuri, sandale, şorţuri ieftine, cutii, bărci, pânză pentru vele şi sfoară. Rădăcina plantei se folosea pentru a fabrica parfumul şi medicamente.

 

La un moment dat, oricât ar părea de straniu, planta din care se obţinea papirusul dispare pur şi simplu din Valea Nilului. Oamenii nu mai au nevoie de ea după ce, odată prelucrată, vreme de mii de ani fusese un produs de bază pentru export.

În a două jumătate a secolului XX are loc un reviriment al interesului pentru Egiptul faraonic şi cultură egipteană. Autorităţile egiptene se trezesc brusc şi realizează ce comoară reprezintă trecutul ţării lor. Planta este importată din Sudan şi se reîncepe cultivarea ei în delta Nilului. În 1969 este înfiinţată Fundaţia Naţională de Cercetare a Papirusului, care, 8 ani mai târziu, după studii şi cercetări, reîncepe producţia de papirus după o pauză de 1000 de ani. Meritul redescoperirii vechiului procedeu al obţinerii hârtiei din papirus îi revine cercetătorului egiptean Mohamed El Kattan. Papirusul redevine astfel din anii ’70, un produs de export dar şi un suvenir numai bun de vândut zecilor de milioane de turişti care vizitează anual piramidele.

Care este cel mai vechi papirus din România?

Un papirus, două papirusuri…

BD_Hunefer

Papirusul Hunefer din 1300 i.Hr. – fragment din Catea mortilor. Cu cat manuscrisul era mai bogat ilustrat, cu atat persoana pentru care fusese facut era mai importanta.

În urmă cu câţiva ani, prin 2011, mediul online dar şi presa scrisă s-a umplut într-o zi cu ştirea senzaţională a revenirii în România a celui mai vechi papirus descoperit în Europa şi în acelaşi timp a singurului text scris de acest tip existent pe teritoriul ţării noastre. Este vorba despre faimosul papirus de la Mangalia, descoperit într-un mormânt al unui nobil scit, în anul 1959. Acesta fusese predat sovieticilor în vederea restaurării sale şi vreme de o jumătate de veac, nimeni nu a mai ştiut nimic despre existenţa sa. Povestea o găsiţi pe net cu un simplu search, aşa că nu mă obosesc să vă dau mai multe detalii. Prin 2013 Muzeul de Arheologie Callatis din Mangalia care se mândreşte cu papirusul în cauză a editat chiar şi o lucrare intitulată „Istoria singurului papirus descoperit în România” şi presa a vuit din nou despre singurul papirus din România. Am descoperit însă că între cel mai vechi papirus din România şi cel mai vechi papirus descoperit în România nu este decât o diferenţa de vreo două milenii…

Zilele trecute însă, răsfoind prin biblioteca, am dat peste câteva amănunte interesante pe care mă grăbesc să vi le împărtăşesc şi vouă, pasionaţilor de istorie.

Papirusul de la Mangalia nu este singurul papirus din România!

 

Da, e adevărat şi nu e nici o surpriză pentru comunitatea ştiinţifică de la noi, ci poate doar pentru presa noastră avidă de senzaţional.

 

Cel mai vechi manuscris din Biblioteca Academiei Române

În colecţia Bibliotecii Academiei se află un manuscris a cărui vechime este estimată la circa 3500 de ani. Este vorba despre un papirus egiptean ajuns în tezaurul bibliotecii, la sfârşitul secolului al XIX-lea, datorită colonelului Dimitrie A. Papazoglu. Descendent al unei familii de aromâni originară din Linotopi (Grecia), Papazoglu, al cărui nume se traduce din turceşte “fiu de preot”, a fost un mare pasionat de istorie dar şi unul dintre cei mai de seamă colecţionari ai vremii. Printre obiectele adunate de el şi intrate în circuitul muzeal se numără monede şi medalii de aur, argint şi aramă, bijuterii, statuete, vase, arme, unelte, piese etnografice, inscripţii lapidare, 800 de cărţi tipărite în secolele XV-XIX, 350 de documente şi manuscrise, peste 2500 de tablouri, litografii, fotografii şi xilogravuri.

Manuscrisul lui Papazoglu este un papirus fără o însemnătate prea mare în cea ce priveşte informaţia conţinută. Este doar un fragment dintr-un papirus mai mare denumit Per-Em-Hru, adică faimoasa Carte a morţilor. Textul există însă în nenumărate variante iar valoarea artefactului rezidă doar din vechimea sa.

Cartea morţilor reprezintă o culegere de de texte care se referă la morţi şi la lumea de dincolo. În concepţia vechilor egipteni aceste scrieri au rolul de a însufleţi tărâmul defunctului şi de a-l însoţi în călătoria sa pe lumea cealaltă. În timpul ceremoniilor funerare pasaje din această carte erau citite cu glas tare apoi erau aşezate lângă corpul celui decedat.

Cartea din papirus se prezenta, în general, sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri. Papirusul Papazoglu are o înălţime de 36,5cm, lăţime 21 cmm şi margini albe de 4 cm sus şi jos. Manuscrisul este decorat cu imagini desenate iar textul este redat folosindu-se scrierea hieroglifică. S-au utilizat trei culori: negru pentru scriere şi desene, roşu pentru contururi şi galben pentru un fragment de chenar din partea superioară.

Papirusul s-a păstrat în condiţii foarte bune datorită faptului că nu a fost expus la umezeală şi aer, mormântul în care a fost găsit fiind probabil bine protejat.

Pentru cine doreşte să afle mai multe informaţii despre, aproape sigur, cel mai vechi papirus de pe teritoriul ţării noastre, îi recomand să lectureze articolul Dalilei Lucia Aramă intitulat Per-Em-Hru, Un mesaj al Egiptului de acum 3400 de ani, apărut în lucrarea Studii şi Cercetări de bibliologie, vol. XIII, editat de Editura Academiei R.S.R.

Bibliografie

 

Mircea Dumitrescu, Per-Em-Hru – Un mesaj al Egiptului de acum 3400 de ani, în Almanahul părinţilor ’85, pag.88-89

Albert Labarre, Istoria cărţii, Iaşi, Institutul European, 2001

Guy Rachet, Dicţionar de civilizaţie egipteană, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2016.

Voicu's RSS Feed
Go to Top