Cum să ucizi o minoritate?

scan0005Sunt aromânii o minoritate etnică distinctă de poporul român? Pentru cine nu-i cunoaște dintre români, ei, macedo românii nu sunt decât o ramură a națiunii ce au pribegit mai mult sau mai puțin voit pe meleagurile noastre. Pentru cine nu i-a auzit niciodată vorbind între ei, limba lor e doar un dialect al limbii noastre, cu ceva mai multe influențe grecești, turcești ori albaneze. Cine i-a cunoscut și a învățat despre ei, știe însă că adevărul este altul. Aromanul este supraviețuitorul prin excelență, cameleonul balcanilor, cum îl numea într-un articol Irina Nicolau. „Posedat de dorința de a cuprinde cât mai mult din mirajul drumurilor care vin și pleacă, amenințat de destrămare și pierdere de sine, ca orice individ politrop pe scena istoriei, aromanului i-a revenit rolul de a interpreta o infinitate de personaje, transparența și simplitatea ființei sale interioare, dublată de o rară energie, suportind greutatea oricărei deghizări.” În spațiul balcanic unde se naște, este un minoritar care trebuie să se adapteze pentru a-și păstra identitatea. De multe ori se lasă înghițit de marea masă a slavilor, grecilor și albanezilor și își pierde ethosul.

În epoca formării statelor balcanice, aromânii au pierdut startul. Poate că dispariția Moscopolelui a fost decisivă, sau poate că nu au fost niciodata destul de numeroși într-un teritoriu pentru a-și putea impune propria lege, sau poate că nu au considerat acest lucru ca fiind important, sau poate că s-au lăsat furați de visul de mărire al altora și au preferat să lupte pentru idealurile grecilor, ale bulgarilor ori ale altor neamuri. „O fatalitate istorică”, scria Tache Papahagi, „a vrut ca astăzi, în loc ca tot nordul Peninsulei Balcanice să fie o țară românească cu neam românesc… să vedem în acest sud al Dunării cum viața românească sângerează cumplit, mergînd spre stingere…”

Pentru aromâni, speranța a venit de la nordul Dunării. Românii și aromânii aflau încet încet unii despre alțîi începând cu relatările unor cronicari ori ale unor călători străini care remarcau asemănarea izbitoare dintre cele două limbi. Mulți aromâni vor emigra în Principate și și mai mulți vor ajunge aici odată cu apariția României Mari. Nicolae Batzaria, important om politic atât în Turcia cât și în România și istoric, scria: „România este acum farul luminos spre care se îndreaptă privirile românilor din afară de granițele ei. Pentru dânșîi, ea a fost întotdeauna, dar astăzi este și mai mult, pământul fagaduintii, țară care e acum patria lor cea adevărată, unde ei se simt la ei acasă și pentru a cărei întărire și fericire își fac și ei o sfântă datorie de a aduce partea lor de contribuție”.

scan0004Numai că și noi „românii verzi” am procedat exact ca vecinii noștri din Balcani. Am încercat să le ștergem amprenta identitară și să-i românizăm. Le-am finanțat școli aromânilor în locurile lor de baștină, dar în limba română pe care am numit-o limba literară în timp ce a lor a fost considerată o română stricată și neevoluată. Ne referim la ei în lucrări că fiind români cu toate că ei se autodenumesc altfel. Nu le-am acordat statut de minoritate așa cum nu o fac nici grecii, sârbii ori bulgarii. Culmea, macedonenii și albanezii îi recunosc pe aromâni ca minoritate distinctă. Ei au reușit să priceapă că este vorba de două comunități diferite, aromâni și români. Noi, la fel ca și grecii spunem că fac parte integrantă din națiunea noastră. Grecii, culmea tupeului, spun că aromânii sunt tot greci dar care au fost latinizati. Te apucă râsul.

Ei bine, cum spuneam, nu suntem cu nimic mai buni decât vecinii noștri care duc o politică de deznaționalizare, purificare etnică și asimilare. La fel ca și vecinii noștri nu le-am acordat un loc în parlament cu toate că toate minoritățile din această țară au măcar unul. Limba aromână există, este recunoscută, există dicționare dar copiilor aromâni nu li se dă șansă să învețe în limba lor cum o fac toate celelalte minorități.

Practic, noi cei care avem numai vorbe de laudă despre cât de grozavi și de patrioți și de „mai români decât românii” sunt aromânii, contribuim din plin la dispariția lor. Dacă îi considerăm români și murim de dragul României atunci ar trebui să ne pese că se stinge un dialect românesc, că se pierd niște obiceiuri și datini odată cu asimilarea aromânilor. În urmă cu ceva timp am avut șansa să stau de vorba cu niște responsabili din cadrul Muzeului Satului din București. Am aflat că cel mai mare muzeu de acest fel din România și unul dintre cele mai importante din Europa avea câte o căsuța tradițională specifică fiecărei minorități cu excepția uneia singure. Ghiciți care? Nu gășiți acolo nici costume populare și nici obiecte ce aparțin acestei comunități. Asta ca să vedeți cât de mult ne pasă nouă de cei pe care îi considerăm tot români ca și noi.

Să revenim însă la problema noastră. Dacă nu îi considerăm români ci o minoritate, atunci ar trebui să le recunoaștem acest statut, să le acordăm dreptul de a învăța în limba proprie, reprezentare în parlament s.a.m.d.

Noi însă am decis prin glasul Academiei Române că aromânii sunt români și deci nu au nici un drept. Spicuim din comunicatul Academiei datat 6 iunie 2005: „Academia Română a luat cunoștință cu surpriză de inițiativa unui grup de aromâni (armâni) din țara noastră de a se constitui într-o minoritate națională, distinctă de români, ca popor aromân, cu o limba proprie, aromână. Ne aflăm în fața unei diversiuni izvorâte din interesele mercantile ale unor cercuri din țară și străinătate, ce ignoră adevărata istorie a acestei ramuri a romanității răsăritene și a dialectului aromân, care împreună cu cel daco-român, cel megleno-român și cel istro-român, formează limba română… Aromânii sunt o parte integrantă a poporului român, iar limba lor este română, caracterizare dată de oamenii de știință români și străini din evul mediu și până astăzi… A admite constituirea unei minorități aromâne ar fi cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a aromânilor”.

Trecînd peste inepțiile textului pe care îl găsiți în integralitate aici  împreună cu o serie de comentarii pertinente ale profesorului Ion Coja, tragem concluzia că în viziunea academicienilor noștri nu există o limbă, ci doar un dialect aromân care nu merită studiat în școli. În manualele de istorie din ciclul primar gimnazial și liceal nici măcar nu apar menționați aromânii.

Românii sud dunareni, cum i-am botezat mai nou, sunt sortiți să dispară și odată cu ei amintirea portului lor popular și a folclorului aromân. Vor împărtăși, dacă nu facem nimic, soarta megleno-românilor și a istro-românilor care sunt deja o amintire. „Este clar”, scria Matilda Caragiu Marioteanu, „că aromânii vor dispărea numai atunci când și numai dacă va dispărea aromâna, așa cum au dispărut vegliotii din Dalmația, pentru că a dispărut vegliota. Aceasta este temerea cea mai mare: căci aromână nu va avea răgazul să moară încetul cu încetul, prin inăbușirea, invadarea ei de către alte elemente alogene, ci prin părăsirea ei pur și simplu”.

Voicu Hetel

Mitri Vlahu sau Pavlos Melas?

Sau despre cum eroul unora este criminalul de război al altora

Balcanii nu s-au numit degeaba „butoiul cu pulbere al Europei”. Aici încă mocnesc frustrări acumulate de-a lungul a sute ani. Câtă vreme Imperiul Otoman a reuşit să-si mentina influenţa asupra teritoriului a funcţionat aşa numita “Pax Othomanica” dar când influenţa turcească a început să dispară, Balcanii au dat în clocot. Nationalismul sălbatic şi nostalgia unui trecut glorios a pus stăpânire pe toate populaţiile care vreme de veacuri trăiseră în bună înţelegere. Pe greci îi apucase mania restaurării unui imperiu bizantin, bulgarii visau la un ţarat că pe vremea Asănestilor, sârbii la regatul lui Dusan. Bineînţeles că toate acestea nu erau posibile pentru unul decat văduvindu-l pe altul de visul său. La mijloc s-au aflat întotdeauna vlahii sau aromânii şi i-am numit aici pe toţi reprezentanţii românităţii sud-dunărene vorbitori ai graiului macedo-român, megleno-român şi istro-român. Ei au trăit şi mai trăiesc încă în aceste teritorii, civilizaţia lor fiind însă ameninţată cu dispariţia printr-un lent proces de asimilare.
Să revenim însă la tema propusă.

 

Cine au fost Mitri Vlahu şi Pavlos Melas?

scan0001

Despre Mitri Vlahu nu vei găsi referiri în nici o carte de istorie de la noi. De ce? Habar n-am. Poate pentru că nu ne prea interesează ce s-a întâmplat în Balcani. Poate pentru că ne doare să ne amintim suferinţele prin care au trecut cei pe care astăzi îi considerăm români, îi asimilăm la rândul nostru şi nu îi recunoaştem ca minoritate etnică (cu toate că Albania a făcut-o, Macedonia a făcut-o).

În toată vastitatea internetului nu am găsit decât foarte puţine amănunte despre cel care a fost un erou al luptei pentru supravieţuire a macedonenilor şi a aromânilor la sud de Dunăre. Şi totuşi, el este reponsabil pentru moartea simbolului mişcării greceşti pentru ocuparea Macedoniei: Căpitanul Pavlos Melas.

Mitri Vlahu sau Митре Панджаров — Влаха (bulgară) sau Митре Панџаров — Влаот (macedoneană) este un revoluţionar pe care şi-l revendică atât bulgarii cât şi macedonenii. S-a născut în 1873 la Konomladi sau Makrochori (după cum l-au rebotezat grecii după anexarea teritoriului) din regiunea Kastoria. Era neştiutor de carte şi potrivit istoricilor bulgari nu era vlah chiar dacă aşa i se spunea, Vlahu. Cam ciudat. Bulgarii care afirmă cu tărie că eroul nostru era mai bulgar decât bulgarii deşi, nu călcase niciodată în Bulgaria, fusese în tinereţe angajat ciobănaş la o familie de vlahi. De aici, s-ar fi ales cu porecla de Vlahu, numele sau real fiind Pandjarov.
Istoriografia grecească recunoaşte însă apartenenţa lui Mitri Vlahu la comuninatatea aromână. Mai mult, chiar autorităţile Republicii Macedonia au făcut recent precizarea clară că Mitri Vlahu era aromân. Într-o notă oficială adresată comunităţii aromâne din Macedonia, cu prilejul zilei internaţionale a aromânilor, preşedintele macedonean subliniază rolul important jucat de cetele de vlahi în lupta pentru obţinerea independenţei Macedoniei. Iată şi un scurt fragment din documentul pe care îl găsiţi integral aici.

„In the year when the Republic of Macedonia celebrates 110 years since the Ilinden Uprising, with great respect we recall the significant role of Aromanians (Vlach) in the struggle for basic human values – liberty, justice and human dignity. With great gratitude we recall Pitu Guli and Vangel Dinu, Dimităr Vlahov and the liberty fighter Mitre the Vlach, we recall all Aromanians who braevly contributed to the establishment of the modern Macedonian state.” 

În 1901 Mitri Vlahu avea să se alăture Comitetului Revoluţionar Macedonean Bulgar Adrianopol al cărui scop este dobândirea independenţei de către Macedonia. Aici avea să înveţe să scrie şi să citească.
Povestea noastră, foarte scurtă de altfel, din lipsa unei bibliografii sănătoase, începe după cum bine aţi ghicit în regiunea istorică denumită Macedonia care astăzi aparţine parţial Greciei şi parţial Republicii Macedonia, stat apărut ca urmare a divizării Iugoslaviei. Teritoriul aparţinea la acea dată încă, Imperiului Otoman, „bolnavul Europei”, după cum fusese botezat. Aici izbucneşte o insurecţie a populaţiei locale care avea să fie înăbuşită în sânge de autorităţile otomane în anii 1902-1903. Cu toate acestea pe teritoriul provinciei rămân active o serie întreagă de cete de luptători aromâni şi macedo-bulgari care continuă să lupte într-un soi de război de gherilă cu unităţile armatei turceşti venite să pacifice zona. Între acestea se află şi ceata lui Mitri Vlahu. Unele amănunte legate de faptele sale de vitejie le aflăm din memoriile unui luptător aromân pe nume Cola Nicea.

„Ceata lui Mitra Vlahu a capturat la Leaova patru antarţi greci originari din Creta. Fiindu-i milă de ei, că erau tineri, i-a pus să jure pe Sfânta Evanghelie că se vor întoarce în Grecia. După ce le-a dat drumul, în răstimp de vreo două luni i-a capturat din nou, într-o lupta dată în apropiere de satul Luminiţa şi, desigur, de data aceasta i-a omorât.”

Mişcările din Macedonia sunt privite cu mare interes de vecinii săi, Bulgaria, Serbia şi mai ales Grecia care doreşte să pună mâna pe acest teritoriu. Astfel, în Macedonia îşi fac apariţia cete formate din luptători proveniţi din aceste state. Guvernul turc a încurajat şi sprijinit bandele greceşti în lupta lor contra cetelor revoluţionare macedonene. Începând cu 1903, pe teritoriul Macedoniei îşi fac apariţia bandele de antarţi. Aceştia sunt greci proveniţi din diverse zone ale ţării, conduşi de comandanţi militari activi din cadrul armatei greceşti. Misiunea lor este de a converti populaţia locală la măreaţa idee (Megali Ideea) a restaurării Imperiului Bizantin. Numai că această convertire se face prin ameninţări cu moartea, incendierea satelor aromânilor, uciderea păstorilor, măcelărirea a mii de oi, ameninţarea preoţilor şi învăţătorilor, ameninţarea celor care merg în şcoli româneşti, uciderea femeilor şi copiilor.

În realitate, în cele mai multe cazuri bandele greceşti duc o politică de purificare etnică căreia îi cad victime, atât aromânii cât şi locuitorii de origine slavă ai Macedoniei. În curând luptele ajung să se dea între cetele de creştini şi nicidecum împotriva asupritorului otoman. Chiar dacă pe câmpul de lupta turcii şi grecii sunt adversari, între ei există o cooperare tacită. Grecii prinşi de autorităţi sunt întotdeauna eliberaţi, după cum aflăm din memoriile lui Cola Nicea, iar împotriva lor nu se întreprind niciodată acţiuni de amploare. În faţa protestelor internaţionale cu privire la violenţele care au loc în Macedonia, autorităţile otomane puteau ridica liniştite din umeri şi să spună că sunt doar creştinii care se războiau între ei.

În luna iunie a anului 1904, în Macedonia îşi face apariţia şi Pavlos Melas. Sub numele de Căpitan Mikis Zekas, acesta pătrunde însoţit de o bandă de 35 de greci şi începe să semene teroare în rândul populaţiei civile. Despre Pavlos Melas, considerat astăzi un mare erou al Greciei, găsiţi numeroase informaţii fără prea mult efort. Pe scurt, acesta se născuse la Marsilia în 1870 şi în 1904 avea gradul de căpitan în armata greacă. După înfrângerea revoluţiei izbucnite în Macedonia, el se va afla printre primii care se vor implica direct în strângerea de fonduri pentru a sprijini eforturile militare ale populaţiei greceşti din regiune. Toate sursele greceşti încearcă să acrediteze ideea că lupta sa era împotriva bulgarilor şi a otomanilor veniţi să le facă rău grecilor. Numai că, autorităţile turceşti nu stânjeneau cu nimic activitatea antarţilor iar bulgarii despre care se vorbeşte sus şi tare, sunt în realitate populaţia slavă cu o limbă asemănătoare cu bulgara, care astăzi trăiesc în Republica Macedonia. Este o confuzie frecventă, voită şi rău intenţionată prin care istoriografia greacă încearcă să spele imaginea unor criminali de război cum au fost antartii. Aromanii considerati o cantitate neglijabilă sunt rareori menţionaţi atât de sursele greceşti cât şi de cele macedonene cu toate că din punct de vedere militar au jucat un rol important.

Ştim din surse greceşti că Mitri Vlahu duce un adevărat război contra grecilor. Funcţionează aşa numita lege a talionului. De fiecare dată când afla depre uciderea vreunui conaţional de-al sau, urma o răzbunare. Un grec sau mai mulţi o păţesc cu toate că nu sunt combatanţi. Victimă le cade şi preoţimea grecească, cea care se află de altfel în spatele fanatismului şi înverşunării cu care antarţii îşi fac simţită prezenţa. Nimic nu pomenesc însă grecii despre crimele comise de eroul lor, Melas. La un moment dat, Mitri Vlahu ale cărui calităţi de lider şi luptător fuseseră dovedite în luptele contra turcilor, pune la cale un vicleşug. El reuşeşte să răspândească un zvon care ajunge la urechile turcilor. Falsa informaţie spunea că el, Mitri Vlahu, s-ar ascunde în satul Statista împreună cu ceata sa. Turcilor nu le trebuie mai mult. Pe 12 octombrie 1904, un detaşament format din 150 de soldaţi vor înconjura imediat localitatea şi casele unde se prespunea că s-ar ascunde insurgenţii. Grecul ştie că turcii nu îi vor face nimic dacă se predă, aşa că iese strigând cine e. Dar cine să-l asculte? Turcii sunt hotărâţi să-l ucidă pe legendarul Mitri Vlahu a cărui faima era răspândită în toată Macedonia, aşa că bietul Melas sfârşeşte în mod stupid, ciuruit.

Epilog

După isprava sa, Mitri Vlahu şi-a continuat lupta cu antarţii greci şi cu trupele turceşti. Va muri însă ca un erou în anul 1906 în satul Dumbeni. După alte surse, moartea survine ca urmare a unei trădări, în februarie 1907. Trei decenii mai târziu, conaţionalii săi încă nu-l uitaseră. Chipul său apărea pe coperta primului număr al revistei Peninsula Balcanică, publicaţie tipărită în România în care erau prezentate ştiri din ţările balcanice locuite de macedo-români.

Satul Statista, în care şi-a dat obştescul sfârşit criminalul Pavlos Melas a fost anexat de Grecia în urma Războaielor Balcanice şi după ce a fost epurat de elementele slave şi colonizat cu greci a fost rebotezat, cum altfel, decât Melas. La Salonic, îi sunt expuse lucruri personale. În Kastoria, lui Melas i s-a făcut chiar şi un muzeu, iar el a devenit simbolul revoluţiei greceşti pentru Macedonia.

 

Nu-i aşa că istoria e câteodată nedreaptă?

Voicu Hetel

Despre dârzenia macedonenilor

AlexanderTheGreat_BustCine au fost macedonenii lui Alexandru el Mare? Multe popoare contemporane şi-i revendică. O ţară cu numele de Macedonia ai cărei locuitori vorbesc o limbă slavă asemănătoare cu bulgara există de câţiva ani, de la destrămarea Iugoslaviei. Grecii al căror teritoriu se întinde pe o parte a vechiului leagăn al civilizaţiei macedonene şi-i revendică şi ei. Macedonenii sunt în opinia lor un soi de greci mai barbari dar cu aceleaşi origini ca ale elenilor. Un alt popor care revendică moştenirea culturală lăsată de Alexandru cel Mare sunt aromânii. Cunoscuţi la noi fie drept machidoni, fie drept macedo-români, aromânii sunt fără urmă de îndoială urmaşii populaţiilor romanizate după cucerirea peninsulei Balcanice. Aşadar vlahii sud dunăreni se pot mândri cu strămoşi traci, iliri şi macedoneni. Fac această paranteză pentru a încadra textul de mai jos în categoria „Istoria aromânilor”.

Textul[1]   îi aparţine istoricului latin Valerius Maximus. Acesta este autorul a nouă cărţi redactate în jurul anilor 31-32, în timpul domniei împăratului roman Tiberiu. Lucrarea din care face parte fragmentul are un caracter didactic constituind un adevărat manual de conduită pentru cititor. Învăţăturile cu un caracter profund moral sunt prezentate sub forma unor anecdote şi de aceea, pot spune că adevărul istoric este uneori cosmetizat pentru ca autorul să obţină efectul dorit.

„Într-o zi, pe când regele Alexandru făcea un sacrificiu, era ajutat, după un vechi obicei al Macedoniei, de copii din cele mai însemnate familii.

Unul din ei, luînd căţuia, s-a oprit în faţă regelui.

Din întâmplare însă, pe braţul acestui copil sărise un cărbune aprins.

Deşi îl ardea aşa de tare încât mirosul de carne arsă ajungea până la nările celor din preajmă, totuşi el şi-a înăbuşit durerea în tăcere şi şi-a ţinut braţul nemişcat că să nu întrerupă sacrificiul prin mişcarea căţuii sau ca să nu supere printr-un geamăt urechile regelui.

Alexandru, încântat de această îndelungată răbdare la un copil, a voit să i-o pună la încercare prelungind dinadins sacrificiul mai multă vreme, dar n-a reuşit să-i înfrângă hotărârea.

Dacă Darius ar fi putut să fie martor al acestei minuni, ar fi înţeles că e imposibil să învingă nişte soldaţi care ieşeau din aceste familii, unde vârsta slăbiciunii era înzestrată cu atâta putere.

(III, 3, 1 str.)”

© Copyright Hetel.ro 2017.

 

 



[1] Text preluat din „Proză narativă latină”, trad, I. Teodorescu, editura Univers, Bucureşti, 1972, pag. 53-54

Legendele castelului Bran

Despre castelul Bran s-a scris foarte mult. E vestit în toată lumea, fiind chiar inclus de tot soiul de publicaţii în topul celor mai faimoase fortificaţii medievale din lume. Celebritatea şi-o datorează, după cum bine ştiţi, asocierii imaginii castelului cu cea a contelui vampir Dracula. Dracula, la rândul său, este o plăsmuire a imaginaţiei lui Bram Stocker, legată în mod arbitrar de personalitatea voievodului muntean, Vlad Ţepeş.

În cele ce urmează, mi-am propus să scriu câte ceva despre legendele ţesute de-a lungul timpului în jurul castelului, legende mai puţin cunoscute însă mult mai apropiate de realitate decât legenda lui Dracula.

scan0003

1.            Legenda „Drumului hoţilor”

Cu toate că nu există nici o dovadă scrisă, cum că Vlad Ţepeş ar fi locuit vreodată la Bran, este foarte posibil, după cum arată şi istoricul Neagu Djuvara[1], ca voievodul valah să fi trecut prin acest loc în peregrinările sale prin Transilvania. În secolul al XV-lea trecătoarea Branului era un punct de trecere din Ţara Românească înspre Transilvania. Pe aici veneau spre Târgovişte carele cu mărfuri ale negustorilor saşi din Braşov.

Povestea spune că pe vremea când Vlad Ţepeş locuia în castel, acestuia i-ar fi venit năstruşnica idee de a se deghiza în ţăran muntean. Chipurile, venise să tocmeasca nişte marfă de la negustorii saşi aflaţi în drumul lor spre târgurile Valahiei. Când au început să apară carele negustorilor, voievodul a început să o facă pe nepriceputul lăsându-i pe saşi să-l păcălească. Domnitorul le-a însemnat apoi cu o bucată de cărbune căruţele celor necinstiţi. La lăsarea întunericului Vlad, însoţit de o gardă de călăreţi a plecat pe urmele negustorilor. I-a prins din urmă acolo unde au făcut tabăra ca să inopteze şi le-a ieşit înainte. Aceştia realizează că au păţit-o atunci când voievodul îi acuză de înşelăciune pe cei care aveau carele însemnate. Fără prea multă vorba, Ţepeş îi pedepseşte aspru aşa cum o arată toate legendele mai mult sau mai puţin adevărate, despre el. Pe scurt, le scurtează nasurile ca să îi ştie toată lumea de hoţi şi le taie o mână. Dar lucrurile nu se opresc aici. Negustorii necinstiţi sunt duşi la Bran unde are loc în ziua următoare, judecata. În faţa sătenilor se desfăşoară procesul iar sentinţa este cea obişnuită. Din 5 în 5 este ales câte un împricinat şi tras în ţeapă. Execuţia are loc pe drumul din faţa castelului ce ducea spre Braşov. Porţiunea de şosea dintre castel şi Tohanu Nou a căpătat de atunci numele de „Şirul hoţilor”, în amintirea acestor fapte.

 

Ce e adevăr, ce e ficţiune?

 

Habar nu am dacă Vlad Ţepeş a făcut vreodată scamatoria cu deghizatul în ţăran sau dacă a stăpânit vreodată Branul. Bunul simţ mă face să cred că nu. Ce ştim din documente este că pe Vlad Ţepeş îl deranja teribil faptul că saşii braşoveni şi sibieni făceau bani frumoşi în Ţara Românească lipsindu-l pe el de venituri frumuşele. Acesta este motivul pentru care avea să pună ca aceştia să fie ucişi şi mai apoi va ataca şi va prăda aşezările din preajma Braşovului şi Sibiului băgând spaima în saşi.

2.            Legenda „Temniţei bântuite”

Istoriografia românească, în special cea din perioada comunistă a ţinut sub cheie o serie de personaje istorice ce aparţin istoriei Transilvaniei. Se vorbeşte de Gelu, Glad şi Menumorut apoi de Iancu de Hunedoara, Matei Corvin fiul său, românizatul secui Gheorghe Doja, Horea Cloşca şi Crişan şi Avram Iancu. Toţi au ceva în comun: nu sunt unguri. De restul nu ni se suflă o vorbă de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Un astfel de personaj a fost şi principele Gabriel Bathory. Despre el istoria spune că era teribil de crud, cel puţin la fel de necruţător ca şi Vlad Ţepeş. Legenda spune că acesta ajunsese la un diferend cu Braşovul pe tema stăpânirii castelului. Principele voia să intre cu orice preţ în posesia acestuia. Cum nu avea probabil nici timpul şi nici forţa necesară ca să îl ia prin luptă, a recurs la un vicleşug. Le-a promis vicecastelanilor o răsplată generoasă dacă îl ajută să treacă de porţile citadelei. Aceştia l-au crezut şi i-au deschis porţile, numai că odată ajuns în stăpânirea castelului, Bathory şi-a arătat adevărata faţă. Cei doi castelani au fost închişi în temniţa castelului. Mai mult, în următoarele zile, ei sunt supuşi unor chinuri greu de imaginat. Rând pe rând şi fără grabă vicecastelanilor li se amputează toate degetele de la mâini şi picioare, urmează urechile şi nasul pentru ca în final să fie ucişi şi să li se scoată ochii. Vă întrebaţi poate, cine a comis toate aceste schingiuiri? Legenda spune că cel însărcinat să ducă la îndeplinire sentinţa era măcelarul castelului care a sfârşit prin a-şi pierde minţile. Înnebunit de ce făcuse, omul s-a aruncat în fântâna din curtea castelului, despre care o altă legendă ne spune că este fără fund. Realitatea este însă că fântâna are o adâncime de 57 m. De atunci a rămas printre localnici superstiţia că nu e bine să priveşti în interiorul temniţei printre zăbrele. Ochii castelanilor rămaşi acolo te vor privi şi vei avea coşmaruri.

Ce e adevăr şi ce e ficţiune?

 

Un document din anul 1612 confirmă existenţa conflictului de interese dintre ultimul reprezentant al familiei Bathory la conducerea Transilvaniei şi patriciatul săsesc din Braşov. Principele intră în stăpânirea castelului cu complicitatea paznicilor săi, vicecastelanii Johann Raab şi David Horvath. Cei doi sunt însă întemniţaţi, torturaţi şi executaţi în temniţa castelului. Aceasta se află, probabil la baza turnului de observaţie.

3.            Legenda celor 1000 de peşti

 

Şi acum o legendă care te duce cu gândul la Biblie. Acţiunea se petrece în anul 1600. Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazu trece prin Bran. Bătălia de la Şelimbăr avusese loc, Ardealul, Moldova şi Valahia erau unite sub domnia unui singur stăpânitor: Mihai. Pârcălabul castelului Hannes Conrad da o mare masă în cinstea venirii doamnei sale şi pune mai mulţi pescari să prindă toţi peştii din apele înconjurătoare. Nu mai puţin de 1000 de peşti s-au prins în năvoadele lor. Aceştia au fost prezentaţi mai întâi vii pentru că înaltul oaspete să vadă că i se serveşte hrană proaspătă. şi acum urmează elementul supranatural. Doamna Stanca, potrivit legendei a luat un peşte şi l-a azvârlit în albia secată a unui pârâu. Pe dată, pârâul a prins viaţă şi s-a umplut de apă.

 

Ce e adevăr şi ce e ficţiune?

 

Doamna Stanca s-a numărat într-adevăr printre oaspeţii castelului la 9 iulie 1600. În cinstea ei s-a întins o masă mare. La prins de peşte nu au fost decât doi pescari care n-au golit însă bălţile şi păraiele din jur. Doar 207 de peşti au fost prinşi. Apa, la care se referă legenda, este probabil pârâul Turcu care înconjura fortificaţia.

 

4.            Legenda haiducului ajuns stăpân al castelului

Potrivit legendei, cândva, demult, un haiduc pe nume Bucur, s-ar fi îndrăgostit de fata castelanului. Andrei, căci aşa se numea păzitorul cetăţii, nu a fost deloc încântat atunci când a aflat că Marta, fata lui şi banditul au fugit împreună şi s-au ascuns în munţi, la o stână, pe Valea Zbarcioarei. Aşa că şi-a mobilizat mercenarii care au pornit pe urmele fugarilor. Un negustor pe care Bucur îl prădase mai demult le-a dezvăluit locul în care acesta se ascundea. Oamenii castelanului au ajuns la stână şi au dat peste cei doi amorezi. S-a încins o mare bătaie dar Bucur îi dovedi pe toţi. Se arătă însă milos şi nu îi ucise, ba le dădu drumul, iar oamenii neamţului de la Bran îi jurară lui credinţă. Alături de ei, haiducul luă cu asalt castelul şi îl cuceri. Andrei, castelanul scăpă cu fuga şi se refugie la Braşov. Banditului însă nu-i erau dragi nici castelele nici prinţesele, aşa că după trei zile de la victorie îşi luă lumea în cap şi se-ntoarse în pădurile cu care era obişnuit.

Castelanul s-a întors înarmat până în dinţi să îşi recucerească fortificaţia şi să îşi găsească fata. O găsi pe Marta, dar spune legendă, aceasta nu prea mai era în toate minţile. Poate pentru că suferea după Bucur, poate pentru că acesta o luase cu de-a sila, asta nu mai ştim.

 

Ce e adevăr şi ce e ficţiune?

 

Pe 29 mai 1704 ne spun documentele că în faţa Branului s-a dat o mare bătălie. Pe de-o parte se aflau garnizoana castelului şi întăriri trimise de la Braşov. De cealaltă parte erau ţărani răsculaţi de pe domeniul castelului şi din satele din jur, conduşi de un anume Bucur Câmpean. Acesta era un haiduc vestit care acţiona în Ţara Bârsei şi Trei Scaune şi a jucat un rol important în timpul răscoalei curuţilor condusă de Francisc Racoczy II.

Cât priveşte pe castelanul neamţ, găsim un asemenea personaj numit Andreas Bokross care a administrat într-adevăr castelul, însă nu în timpul răscoalei curuţilor când se petrec evenimentele descrise în poveste.

Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2017.



[1] Neagu Djuvara, De la Vlad Tepes la Dracula vampirul,Humanitas 2010

Originea cuvântului balamuc

Cine nu a auzit vreodată expresia „ce e cu balamucul ăsta?” sau „parcă suntem la balamuc”? Sunt sigur că măcar odată în viaţă aţi avut în faţă un ins disperat care, exasperat de ceva a rostit aceste vorbe.

Mai întâi, ce este acela balamuc? Dicţionarele dau ca sinonime casă de nebuni sau ospiciul precum şi gălăgie, hărmălaie, ca un al doilea sens. Dar cum şi de unde a apărut acest cuvânt în limba română?

Povestea începe undeva în italia secolului al XVI-lea. O calamitate puternică distruge aşezările veneţienilor aşezaţi pe insula Malamocco. O parte dintre sinistraţi vor porni să-şi caute norocul prin alte părţi ale Europei. Cei mai mulţi rămân în Ragusa, la vremea aceea o puternică republică independentă aflată pe coasta Dalmaţiei. Unii însă se vor opri în Valahia unde sunt la mare căutare la acea vreme, meşteri pietrari şi zidari. Italienii se vor aşeza în preajma unui târg important la acea vreme, Gherghiţa, unde exista şi o reşedinţa domnească. Ei întemeiază o aşezare care primea denumirea locului de unde plecaseră. Aşa se năştea Malamucul. Tot meşterii italieni sunt cei care participă la înălţarea pe acele locuri a unei mănăstiri unde aveau să fie adăpostiţi într-o primă fază, călugări ce-şi pierduseră minţile adunaţi din toată ţară.

La începutul secolului al XIX-lea, ne spune un document, „mitropolia Bucureştiului avea un frumos metoh al ei, departe de oraş, pe malul râului Prahova, de-i spunea Malamuc, şi acolo trimitea pe unii dintre acei bolnavi smintiţi”. În 1839, pe timpul lui Grigore Alexandru Ghica, s-a hotarat definitiv ca mănăstirea de la Malamuc să devină oficial „casă de ţinere şi căutarea celor lipsiţi de minte”. Aici pare-se că existau toate cele necesare tratării bolnavilor după metodele specifice epocii. În acest scop, Biserica, i-a mai adăugat Malamucului, odată cu trecerea anilor, şi alte dependinţe. Depărtarea de Bucureşti a făcut însă ca spitalul de nebuni să fie mutat în apropiere de Capitală la mănăstirea Mărcuţa căreia oamenii îi spuneau „Casa smintiţilor”. Până la 1846, bolnavii de la Malamuc ajunseseră la Mărcuţa, loc în care s-a aflat internat şi Mihai Eminescu. Cu timpul, Malamucul a fost dat uitării iar numele propriu care devenise în folclorul popular sinonim cu azil, ospiciu, casă de ţinere dar şi hărmălaie, larmă , gălăgie, tămbălău etc. s-a transformat în balamucul pe care îl ştim astăzi.

 

Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2017.